Medici şi bişniţari

0
585

Atât prin prisma meseriei, cât şi în viaţa de zi cu zi, am avut de-a face, de-a lungul timpului, cu tot felul de oameni, mai deştepţi, mai proşti, mai harnici, mai certaţi cu lucrul, mai oneşti, mai necinstiţi, mai buni profesionişti, mai papagali şi exemplele pot continua. Din păcate, la sfârşitul anului trecut şi în prima parte a anului în curs am avut de-a face şi cu tot felul de medici şi alte cadre medicale. Şi când spun din păcate, mă gândesc, în primul rând la o veche zicală populară, care spune că de doctori şi de avocaţi este bine să te fereşti cât poţi…

După cum spunea, nu cu mult timp în urmă am fost obligat să interacţionez cu o grămadă de medici, asistente, asistenţi şi infirmiere. Şi am cunoscut oameni cu caractere diferite, buni profesionişti şi oameni cu suflet, cum ar fi de exemplu doctorul Cătălin Hreniuc şi alţii ca el, dar şi deţinători ilegali de diplome, cărora nu vreau acum să le dau numele. Au fost şi oameni care îşi făceau meseria cu drag, dar şi javre care ar fi făcut pe dracu’n patru să primească ceva în buzunarul halatului. Scriu aceste rânduri acum, după ce am aflat că în Spitalul Judeţean există nu numai oameni care îşi tratează pacienţii ca nişte clienţi de la care aşteaptă bacşiş, la fel cum fac chelnerii, asta o ştiam de mult, ci şi cadre medicale care se comportă ca nişte bişniţari de ultimă speţă, ce profită de disperarea pacienţilor pentru a le vinde medicamentele puse la dispoziţie gratuit de către stat. Foşti angajaţi ai spitalului mi-au povestit cum operau aceşti indivizi, ca nişte infractori în toată regula, nu nişte oameni care au depus jurământul lui Hipocrat. Iar revolta mea este cu atât mai mare cu cât mulţi dintre cei trimişi pe la farmaciile prietene să cumpere tratamentul de care aveau nevoie şi care făcea diferenţa între viaţă şi moarte, au fost obligaţi de Statul Român să contribuie ani de zile la fondul asigurărilor de sănătate şi au plătit bani frumoşi, fără să beneficieze, până în momentul în care au căzut la pat, de vreun serviciu. Iar când a venit vremea ca banii pe care i-au plătit pentru a putea beneficia de un tratament adecvat să fie folosiţi conform destinaţiei, s-au trezit loviţi în moalele capului, spunându-li-se că spitalul nu are medicamente, chiar dacă avea. Ticăloşie mai mare nici că se poate. Păi să nu-i bagi la puşcărie pe viaţă pe cei care au pus la punct un astfel de sistem? Eu zic că oricum ar fi o pedeapsă mult prea mică pentru ei, fie că este vorba de doctori, de farmacişti, de asistente sau mai ştiu eu ce alte categorii profesionale. Ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple, soluţia ar fi simplă. Când mai ajungem prin spitale şi „domnul doctor” sau „doamna doctor” ne cere să ne cumpărăm tratamentul, să facem o sesizare către conducerea unităţii şi eventual către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate, de unde vin banii. Nu strică să fie puse întrebări, cât mai multe întrebări, iar celor care nu le convine că nu mai sunt lăsaţi să fure, nu au decât să meargă să lucreze în străinătate, pe bani adevăraţi. Nu că salariile din spitale ar fi mici în momentul de faţă. Nu, sunt decente, aş spune eu. Dar dacă tot avem salarii decente, hai să avem şi un comportament decent faţă de bolnavi, care nu au făcut nimic să merite să fie luaţi de fraieri, în timp ce unii se cred mari antreprenori.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.