Naivități și indecizii. UTA înfrântă din nou de FCSB pe Arena Națională

Utiștilor nu le priește deloc cel mai mare stadion al țării. De la revenirea în prima ligă, Bătrâna Doamnă a pierdut toate meciurile disputate acolo în fața FCSB-ului, indiferent de componența echipei, de numele antrenorului care a stat pe bancă sau de calitatea evoluției. Aseară, fără să facă un joc neapărat prost, UTA n-a oferit suficient din punct de vedere fotbalistic, încât să sper la un rezultat pozitiv în fața unei echipe care a părut clătinată de eșecurile cu Silkeborg, dar în niciun caz la pământ, așa cum credeau sau sperau mulți dintre fanii echipei noastre.

De altfel lucrul acesta s-a văzut în startul meciului, când FCSB a început tare, cu joc în viteză, mulți jucători în avanposturi, cu presiune și intrări tari la minge. UTA a răspuns cu o așezare curajoasă, a acceptat jocul pe contre  propus de echipa gazdă, încercând practic să joace de la egal la egal, cu aceleași arme ale adversarilor. Din păcate organizarea defensivă a fost deficitară iar roș-albaștrii au găsit des spații mari între liniile noastre, iar la capătul primului sfert de oră au profitat. Este de neacceptat ca un jucător ca și Olaru să fie lăsat complet liber la 20 de metri de poartă, fără adversar care să pună presiune pe el, pe o rază de 10 metri. Paul Anton a reacționat cu întârziere iar mijlocașul FCSB-ului n-a iertat dintr-o poziție excelentă.

Faptul că trupa lui Dică stă prost cu moralul a fost confirmat după marcarea golului, când gazdele în loc să apese pedala de accelerație pentru a profita de pumnul încasat de UTA în plină figură, au preferat să se retragă. Echipa noastră a mulțumit frumos pentru gura de oxigen oferită și a făcut 30 de minute bune spre foarte bune, cu un ritm bun de joc, acțiuni numeroase de atac și o atitudine determinată în dueluri. Din păcate lipsa de luciditate și de precizie tehnică în ultima treime a făcut ca în ciuda acestei dominări, băieții lui Poenaru să nu-și creeze decât o singură ocazie de gol, prin puștiul Rareș Pop, care spre deosebire de alți colegi ai săi, n-a căutat la infinit poziția ideală ci a expediat un șut sănătos în prima fracțiune de secundă în care s-a aflat liber în careu. Spre ghinionul lui , Târnovanu era foarte bine plasat și a reușit să respingă.

Primul lucru pe care l-am sesizat după pauză a fost o scădere a tonusului fizic al echipei noastre. UTA n-a mai fost atât de rapidă în combinații și nici atât de agresivă în dueluri. Jocul s-a schimbat definitiv în rău din perspectiva noastră, în momentul în care la FCSB, Nicolae Dică l-a trimis pe teren pe Oaidă în locul lui Omrani. Sigur, o schimbare defensivă care însă le-a asigurat gazdelor victoria la mijlocul terenului, unde din acel moment n-a mai existat decât o singură echipă. Nevoită să apeleze la mingi la bătaie pentru Postolachi, care însă n-a reușit decât rareori să se impună în fața lui Dawa sau Tamm, UTA s-a apropiat tot mai rar de careul advers.

Ilie Poenaru a schimbat post pe post, încercând să revitalizeze ultima treime schimbând benzile (Jobello cu Stahl la pauză și apoi Negoescu în locul lui Otele) și jucătorul din spatele vârfului, unde Ubbink a intrat în locul lui Rareș Pop. Modificările n-au adus însă niciun efect deoarece Jobello s-a stins după 2-3 acțiuni mai bune iar Negoescu și Ubbink au fost complet ieșiți din joc. În timp ce Iacob începea să aibă tot mai mult de lucru, Poenaru a făcut și schimbarea „la risc“, introducându-l cu 12 minute înainte de finalul timpului regulamentar de joc, pe Keserü în locul lui Cascini. La fel ca în meciurile anterioare, fostul atacant al naționalei a părut însă că nu știe ce caută și unde trebuie să fie pe teren. Cu un Keserü în locul unde trebuia să fie Ubbink și cu batav mai degrabă pe poziția lui Cascini, UTA a ieșit din nou complet din joc. Iar ca tacâmul să fie complet, Vukcevic a comis henț în careu în finalul meciului iar toate speranțele s-au năruit. Golul de onoare, născut dintr-o degajare inspirată a lui Iacob, o superficialitate cât casa a apărării gazdelor și o sclipire a lui Keserü, n-a putut nici măcar să facă să pâlpâie o mică speranță. Era prea târziu și echipa noastră oricum nu mai avea argumente pentru a obține mai mult.

Este greu de identificat o singură cauză pentru înfrângerea de aseară. Lipsa de concentrare pe faza defensivă, incapacitatea jucătorilor de a lua cele mai bune decizii în fața porții, erorile tehnice în continuare prea multe și prea mari de la niște jucători cu oareșce pretenții, sunt toate aspecte de netăgăduit. Nici Ilie Poenaru n-a fost probabil foarte inspirat. Sigur, acum după război e ușor de spus că „trebuia făcut altfel“ dar poate că și decizia de a schimba sistemul din cauza absenței lui Isac, este una care poate fi pusă sub semnul întrebării. UTA a arătat mult mai bine cu CFR în 4-3-3 și poate că o schimbarea unei piese ar fi făcut mai puțin rău decât revenirea la un 4-2-3-1 care etape la rând s-a dovedit că nu funcționează; cum nu funcționează nici modificările amintite mai sus. Deja devine iritant că Ilie Poenaru se plânge după aproape fiecare meci de faptul că jucătorii cu nume și experiență introduși pe parcurs nu performează (cu trimitere „transparentă“ la Keserü și Ubbink) dar continuă să apeleze la serviciile lor în contexte și poziții similare.

Ar fi nedrept să nu punctăm și câteva aspecte pozitive. În primul rând prestația curajoasă și bună a puștiului Rareș Pop, care n-a avut deloc trac, nu a fugit de joc și și-a asumat un rol activ în ultima treime. A fost o prestație care ar trebui să-i dea curaj nu atât lui (că a dovedit că are din plin) ci mai degrabă lui Ilie Poenaru, un antrenor care, cel puțin în discurs, pare excesiv de protector cu jucătorii tineri, temându-se ca „forțarea“ lor să nu le facă mai mult rău. Dacă am ajuns la prestații individuale, trebuie să-l remarcăm aici și pe Florin Iacob care avut câteva intervenții decisive în limitarea proporțiilor scorului, mai ales pe final de meci când UTA a riscat mai mult. În sfârșit prestația generală a echipei, în contextul adversarului, n-a fost una catastrofală, cum a fost de exemplu cea de la Constanța. UTA a fost în meci, s-a luptat cu FCSB și a pierdut pentru că adversarul a fost mai bun dar fără să dea senzația că este singur pe teren.

Am văzut la final reacții foarte autocritice atât la Ilie Poenaru cât și la Florin Iacob. Este bine că antrenorii și jucătorii noștri nu se mulțumesc cu puțin. Să sperăm totuși că își vor păstra echilibrul și nu vor trece în extrema cealaltă, deoarece înfrângerea de aseară nu e un capăt de țară. Din păcate altele au fost meciurile în care UTA s-a faultat singură, altele au fost punctele pierdute aiurea și fără de care suntem mai jos în clasament decât ne-am dori. Acele oportunități sunt însă duse iar staff-ul și echipa trebuie să clădească pe ceea ce funcționează în acest moment. Timpul e scurt, miercuri o luăm de la capăt în fața aceluiași adversar și să sperăm că am învățat ceea ce era de învățat din acest prim duel, în așa fel încât să obținem mai mult din cel de-al doilea.

(foto: uta-arad.ro)