Vreau să scriu despre ceva frumos – şi cred c-am să reuşesc pînă la urmă, deşi clocoteşte România ca un cazan sub presiunea prea multelor ştiri care ne-anunţă cine-a mai fost priponit, cine mai este prigonit, cine ce-a mai zis şi despre cine s-a mai zis, despre cine-a dat mită la partid şi cărui partid anume, şi cît a dat şi cui anume, şi de unde-a scos el purcoaiele de euroi şi cum căra el „ochii necuratului” cu paporniţele de-acasă pînă la partid… Se sparie gîndul şi stă mintea-n loc auzind şi cetind şi văzînd cam ce soi de oameni netrebnici şi tîlhari au ajuns să puie mîinile pe frîiele acestei ţări şi să-i tragă toate frînele ca să li se accelereze lor sporirile de profituri şi nouă sporirile de nevoi şi de nervi. Doamne, nu mă ierta-n vecii vecilor de-oi greşi spunînd (dar nu greşesc nici cu o iotă): în comparaţie cu democraţii de azi (şpăguitori, hoţi, ticăloşi, tîlhari, mincinoşi, adică lepădături, lichele, scursuri umane, numai buni de tras în ţepe la porţile satelor şi oraşelor), Nicolae Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej şi Manea Mănescu şi Tudor Postelnicu şi Ion Dincă şi Emil Bobu şi Ana Pauker erau inocenţi de-a dreptul, patrioţi desăvîrşiţi şi eroi ai neamului.
Îmi e un dor năpraznic să scriu ceva frumos despre ţara mea – şi chiar aş scrie, dar ţara nu mai este-a mea – e-a lor, deci despre ţara cui să scriu? O altă ţară n-am – să laud, dar nici ţara mea n-o mai am, şi nimeni n-o să fie „tras în cremenal” că m-a jefuit de ţară şi m-a lăsat mai sărac cu o iubire… Ce dacă-mi cîntă-n telefon „Tricolorul” cînd mă apelează oarecine? Rîd toţi cei aflaţi prin preajmă auzind – şi-şi spun pe sub musteţi că „Uite dinozaurul nostalgic!”, iar rîsul lor mă doare-amarnic, în egală măsură pentru mine şi pentru Ciprian Porumbescu (un comunist ticălos care-a scris el o muzică pentru un regim odios).
Mi-i plin plaivazu’ de cuvinte pe care le-aş plînge pe hîrtie ca să-i urc în slăvi pe marii oameni ai României dintotdeauna, ai României eterne, dar în ţara asta iubită de Dumnezeu şi terfelită de-ai noştri şi de-ai altora n-a fost om mai răsărit care să nu fie tîrît în noroi încă dinainte de-a se naşte şi pînă-n cele mai adînci postumităţi. Nu-i aşa? Au nu s-a spus şi nu se spune despre Măria Sa Ştefan Vodă c-a fost curvar şi ucigaş? Au nu s-a spus şi nu se spune despre Bădia Mihai Eminescu c-a fost curvar şi beţiv? Au n-a fost luat în derîdere şi-n cătarea pistoalelor Nicolae Iorga? Au n-au refuzat nişte idioţi aducerea-n ţară, gratis, ca donaţie, a atelierului din Paris al lui Constantin Brâncuşi ?
Chiar aşa: cu 139 de ani în urmă, în 1876, pe 19 februarie (21 după alţi pricepuţi în domeniu), se năştea la Hobiţa, în Gorj, moşneanul genial şi „boier de la facerea lumii” Constantin Brâncuşi. Ieri a fost ziua de aniversare a naşterii celui mai mare sculptor din istoria umanităţii, din întîmplare român. Şi ce dacă? Parcă-i pasă cuiva? Dacă nu-i citat la DNA şi n-a furat nimic, n-aduce „reiting”, deci pentru ce atîta zarvă? Dă-l naibii, şi hai pe feisbuc, să vedem ce mai scriu Elena Udrea şi alţii despre România lor, nu despre-a noastră.

Recomandările redacției