Cu 17 ani în urmă, când am păşit pentru prima oară pe un şantier arheologic am învăţat că unele dintre cele mai importante îndatoriri ale unui arheolog sunt cercetarea sistematică a unui sit şi publicarea propriilor săpături. De atunci unele lucruri s-au mai schimbat.
În vremurile în care săpăturile sistematice dominau viaţa oricărui arheolog, mai toţi obţineau câţiva bănuţi pentru a săpa câte ceva. Îmi aduc aminte cu plăcere că acele şantiere ofereau prilejul numeroaselor discuţii asupra diverselor teme de arheologie. Pe atunci aveam suficient timp pentru interpretarea şi reinterpretarea unui profil, pentru verificarea tuturor artefactelor descoperite, ori pentru documentarea în tihnă a contextelor. Notam cu sfinţenie în jurnalul de şantier, iar după ce ajungeam la bază începeam să spăl cu nerăbdare ceramica descoperită pe timpul zilei. E drept că banii şi mentalitatea nu ne permiteau investigarea unor mari suprafeţe dintr-un sit şi ne chinuiam să dezvelim o locuinţă timp de doi ani. Se săpa puţin şi se publica insuficient, totodată se punea accent doar pe analiza culturii materiale. Cu toate acestea rememorez cu plăcere acele vremuri în care aveai timp să chipzuieşti toate aspectele unei săpături şi ale unei scrieri ştiinţifice. Pe atunci eram convins că voi fi şi eu cândva fericitul posesor al unui şantier arheologic sistematic şi voi avea prilejul de a-l cerceta în tihnă.
Dacă îmi aduc bine aminte, prin anul 2006 am participat pentru prima dată la o săpătură preventivă efectuată pe o suprafaţă mare, în cadrul căreia decaparea straturilor superioare ale sitului s-a făcut cu ajutorul unui excavator. Am fost foarte impresionat de timpul scurt în care poţi înţelege evoluţia unui sit arheologic. Altădată aveai nevoie de mulţi ani pentru aceasta, iar acum era nevoie de doar câteva luni. Astfel am renunţat la vechea ideea de a avea un şantier sistematic şi deja mă vedeam pe cât mai multe săpături preventive. De atunci am început să devin un avocat al săpăturilor preventive.
Cu timpul însă am început să observ şi carenţele acestui tip de cercetare.
Răgazul lipseşte cu desăvârşire, nu mai e timp de discuţii în faţa unei descoperiri, ori de a experimenta sisteme de săpătură. Lucrezi de fiecare dată sub presiunea timpului limitat de cercetare. Să nu mai amintesc faptul că trebuie să cercetezi în cele mai multe rânduri situri care nu coincid cu interesul tău ştiinţific. Treptat am început să mă simt pe săpăturile preventive la fel ca un turist japonez care vizitează Europa. Se grăbeşte să bifeze toate obiectivele şi să le fotografieze, fără însă a se bucura de frumuseţea lor.
Totodată am constatat că îmi este imposibil să ţin pasul cu publicarea acestor săpături. Pe rafturile depozitului mă aşteaptă mii de cutii pline cu artefacte ce urmează să fie procesate. Am încercat să caut colegi care să mă ajute să procesez toate aceste descoperiri, dar toţi se află într-o situaţie similară. M-am îndreptat înspre studenţi, dar toţi sunt plictisiţi de artefacte şi vor să scrie doar sinteze şi studii de amploare.
Privind retrospectiv constat că în nici două decenii arheologia românească, la fel ca toată societatea, a trecut prin mari transformări. Cu toate că aceste schimbări au dus la adoptarea paradigmelor de cercetare occidentale, totuşi pot fi observate şi unele carenţe. Poate cea mai importantă ar fi tendinţa generală de a ne debarasa de studiul efectiv al culturii materiale, care de fapt repreznintă coloana vertebrală a arheologiei.
După 10 ani în care am participat la numeroase săpături preventive, trebuie să recunosc că îmi lipseşte libertatea şantierelor sistematice şi tihna unei analize temeinice asupra a unor artefacte.
Victor Sava
