După cum se desfăşoară lucrurile la Rio, se pare că avem foarte puţine şanse să cucerim vreo medalie de aur, poate chiar nici măcar vreo medalie. Cel puţin până acum, cota decepţiilor,  pe baza raportului rezultate-valoare, nu rezultate-dorinţă, este mult mai mare decât confirmările. Poate Dodean la tenis de masă (dar mai e mult până la medalii), poate Cătălina la bârnă, dar în rest calculele hârtiei ne-au ieşit cu zecimale.
Dar, de unde această cădere a sportului românesc? Aşa cum mulţi au mai scris, căderea vine din însăşi construcţia socială a României din ultimii 25 de ani. Înainte de ’90 (cu toate că nu sunt nostalgic) sportul românesc avea rezultate nu doar datorită unei palete sărace de preocupări, în special la copii, ci şi pentru că statul (da, ăla rău, comunist şi securist) avea o preocupare reală pentru sport. De atunci s-a pus „temelia” actualelor eşecuri, de atunci a început decăderea sportului românesc.
Sigur, am mai avut rezultate, unele chiar de excepţie, dar asta s-a datorat „şcolilor” româneşti în diferite domenii, de la gimnastică sau canotaj, la box, lupte, tir, atletism, scrimă etc. Aceste „şcoli” s-au perpetuat şi datorită unor oameni inimoşi, care mergeau cu cerşitul (uneori la propriu) pe la ministere, pe la primării sau pe la oamenii de afaceri pentru ca ramura sportivă pe care o reprezentau să poată produce în conti­nuare campioni. Astăzi, aceşti „inimoşi” sunt din ce în ce mai puţini. Unii nu mai sunt nici măcar fizic printre noi. Doar din lumea atletismului i-aş aminti pe Iolanda Balaş şi Nicolae Mărăşescu, plecaţi anul acesta dintre noi, ultimul chiar în timpul Olimpiadei. Alţii, mai sunt dar doar cu numele pentru că vârsta, vremurile sau, pur şi simplu, saturaţia i-au făcut să abandoneze lupta.
În plus, sportul de performanţă se face cu bani. Statul dă bani, dar simbolic, iar aceşti bani merg în întreţinerea sportului, ca să nu dispară, nu în performanţă. Oamenii de afaceri nu prea mai dau bani în sport (fotbalul nu se pune, fiind un fenomen aparte faţă de celelalte sporturi, olimpice sau neolimpice) decât dacă, la rândul lor, au făcut parte din fenomen. În plus, spectrul DNA descurajează pe mai toată lumea să investească în sport. Şi atunci, Quo vadis sportul românesc?
Cred că e necesară o nouă lege a sportului, o nouă lege a sponsorizării şi, o nouă politică naţională. După ce ani la rând s-au spălat suficienţi bani prin sport şi cultură, de puteam organiza o Olimpiadă pe sumele sifonate, e timpul ca aceşti bani să iasă la suprafaţă. Altfel, încet-încet, România va pune egalitate între Olimpiadele de vară şi cele de iarnă, la numărul de medalii. Adică, vorba englezului, un draw perfect: 0-0. ZERO iarna (aşa cum ne-am obişnuit, singura medalie cucerită, bronz la bob, fiind undeva prin anii ’60), dar ZERO şi vara! Ceea ce ar însemna un dezastru pentru sportul românesc.
P.S. Revenind în plan strict sportiv, tare aş vrea ca la ora apariţiei acestui articol să fiu deja contrazis, iar Alin Moldoveanu să „recidiveze” şi să aducă prima medalie pentru România.

Recomandările redacției