Opinii – Trist şi fără de speranţă

Să nu mă considerați casandră, dar prevestesc o mare nenorocire, o psihoză indusă de întreaga mass-media, o deprimare generală la toți, din toate generațiile, care se încu­metă să urmărească actualitățile, să citească în ziare și în cele virtuale știrile, care încep și termină cu: ne­norociri, crime, hoții, falimente, dispariții miraculoase a unor secțiuni din avuția națională, cronica recesiunii, intrări-ieșiri de la DNA. Trist și fără de speranță. Dacă ne uităm în urmă, toate revoluțiile s-au încheiat cu cătușe, apoi a  urmat insta­larea noilor capi, urmată de hora res­taurației. Citind cronicile nenorocirilor, tolvai,  ne-am întrecut pe noi în statistici, bunăoară se compară numărul sinuciderilor actuale, cu cele din perioada similară a anului trecut. Când e bine? Cum e bine? Dacă raportul cazu­rilor este favorabil trecutului, este ega­litate ca acum,  ori acum s-au sinucis mai mulți? Pe cine lăudăm, ori acu­zăm? Ce dilemă, și dacă… atunci, cine-i de vină? Interesantă situație și dilemă ziaristică.
Am urmărit și m-am îngrozit. Am urmărit la întâmplare buletine de știri radio și tv , interesant, toate au o structură șablon, de parcă au fost realizate de un realizator universal. Astfel, pe durata a 15 minute sunt enumerate accidentele auto, bicicliștii, căruțele, morții la munte și la mare. Urmează cronica DNA, mențio­nându-se ca neașteptate ultimele „victime”. Rubrica se încheie cu enumerarea județelor unde au avut loc perchezițiile, câți mascați și câte obiective. Apoi urmează rubrica cu știri din EU, începând cu recalcitranta Grecie și în contra-partidă Spania cea ascultătoare. A, să nu uităm, la Praga a înflorit liliacul.
Iar după atâtea vești proaste, pe fondul unor nemulțumiri materiale, sentimentale și lipsa de perspectivă, mulți aleg  calea ultimă, a suicidului. Vă amintiți cum, cu lux de amănunte a fost relatată și filmată drama unei femei ce după aproape două zile de parlamentări s-a aruncat de etajul șase. Spectaculos, cazul a funcționat ca o modalitate de a te răzbuna,  să mă vadă și apoi să mă plângă.
Foarte rar sunt relatate „faptele bune” care, ori nu sunt, ori nu încap în grilă. La un post tv, se prezintă un caz singular, o descoperire, când o familie sărmană cu trei copii, campioni naționali, până atunci nebăgați în seamă, ce au adunat în două găleți  medalii cu panglici tricolore, dovada concursurilor câștigate. Cinci oameni locuiau într-o cocioabă unde nu era loc pentru panoplie.
Oare era mai bine în comunism, unde toate cele rele erau trecute cu vederea, ori lipseau, fiind prezentată, România, ca țara entuziasmului și a avântului revoluționar? Poate era mai bine atunci, când hoția din avutul obștesc și delapidarea erau ținute-n frâu de Legea 18, vă amintiți? Iar disciplina la locul de muncă era păzită de celebrul Decret 400. Uite, era posibil.
Aceste două legi au făcut mai mult ca DNA, ANAF, ANI, DIICOT, Poliția și celelalte instituții de astăzi. Și atunci, cum de s-au prăsit atâția hoți, dela­pidatori, evazioniști, de după 1990? Din ce seminție de români? Apoi cum de s-au prăsit, de regulă, în noul capitalism moșit de tov. Iliescu? Ce se petrece acum la noi, nu-i a bună, vor veni peste noi vremuri și mai grele.