Până când răsfățul ăsta?

Probabil că fiecare dintre noi a trecut la un moment dat prin senzația că este luat de prost; că investește încredere în cineva care nu este totalmente onest în respectiva relație. Un astfel de moment traversez eu acum în calitate de suporter al echipei UTA. Ceea ce se întâmplă cu noi, cei care suferim lângă această echipă, de câteva luni de zile, e demn de un film tragicomic. Am intrat într-o spirală în care pasiunea cu care înconjurăm și încurajăm această echipă crește parcă invers proporțional cu rezultatele.

Din ultimele 13 partide oficiale, echipa noastră a reușit să câștige una singură. Mai mult, ne-am umplut de ridicol cu înfrângeri pe teren propriu în fața unor echipe mult inferioare din toate punctele de vedere. Bomboana de pe colivă a venit însă duminică seara. Acest 0-0 cu Dinamo a reprezentat poate cea mai penibilă prestație a acestei echipe din ultimii ani. Eu unul n-am mai simțit un sentiment atât de acut de rușine combinată cu revoltă și scârbă, din vremurile de tristă amintire când jucam la Șiria și eram ciuca bătăilor în fața unor echipe de „neica nimeni“. Să nu reușești să marchezi măcar un gol unei echipe care în ultimele trei meciuri a încasat 13, o echipă care fizic și mental este în genunchi, o echipă cu jucători de o valoare ce-i plasează cel mult pe la jumătatea ligii a doua și care a mai și jucat cu unul și apoi doi oameni în minus, este incalificabil.

Din păcate noi suporterii ne enervăm și probabil ne mâncăm ani din viață, antrenorii plătesc cu scaunul sau trec prin situații în care trebuie să își justifice deciziile profesionale în fața oricui, conducerea clubului e pusă la zid pentru transferuri iar în toată această atmosferă aproape de ospiciu, singurii care sunt neatinși, trăind într-un cocon de iubire necondiționată, sunt fotbaliștii. La UTA poți rata zeci de ocazii și lumea te bate pe spate, te încurajează și îți spune să ridici capul sus. La UTA, dacă faci un meci bun din trei, alergi ca bezmeticul și vorbești frumos de galerie, ajungi idol. La UTA poți veni de la o echipă care a retrogradat din prima ligă a Kazahstanului, poți să demonstrezi meci de meci că nu ai forță, viteză, plasament, tehnică și finalizare și totuși de fiecare dată când ești schimbat, stadionul să te aplaude. La UTA se pare că poți să câștigi de trei ori pe an în fața propriilor suporteri și totuși la final să mergi cu echipa în fața galeriei și să cânți împreună cu ea.

Toată lumea în acest club este supusă criticilor și analizelor, mai puțin domnii jucători. Când își primesc salariile la zi, considerăm că e ceva normal. Dar când ei meci de meci nu-și fac treaba competent, mereu li se găsesc scuze: tactica n-a fost bună, antrenorul nu i-a pregătit suficient sau, cea mai des folosită în ultima vreme… sunt căzuți mental. Sărăcuții de ei, sunt în depresie și nu-și pot reveni, astfel că au nevoie de încurajările și iubirea noastră: meci de meci, eșec după eșec până la dezastrul final probabil, când ne vor spune la revedere cu lacrimi de crocodil în ochi.

Pot să înțeleg faptul că fotbaliștii nu sunt roboți, că pot avea zile sau perioade proaste. Însă tăria de caracter, forța mentală sunt calități obligatorii la un fotbalist. Nu poți practica această meserie dacă psihicul tău este fragil ca o frunză bătută de vânt. Este inadmisibil și de neacceptat ca niște jucători care sunt plătiți corect, au condiții decente și sunt încurajați de suporteri ca nimeni alții în țara asta, să nu fie capabili să treacă peste momentele grele, să se adune, să găsească luciditatea și calmul de a rezolva un meci care ar fi fost simplu și pentru una dintre echipele de liga a treia din județ. Dacă nici acum, dacă nici cu un asemenea adversar nu ești capabil să joci la valoarea ta reală, înseamnă că nu ai ce căuta în fotbalul profesionist!

Scriu aceste rânduri în ziua de 14 februarie. Pentru jucătorii UTA-ei aproape zilnic este 14 februarie; trăiesc într-o bulă roz în care toată lumea, de la șefii clubului la antrenori și de la presă până la suporteri, le trimit pupici și inimioare. Singurul moment de deranj e când trebuie să iasă din bula asta și să joace un meci. Atunci dau de adversar și de viața de stradă și „ziua îndrăgostiților“ se transformă în „ziua judecății“. Oare n-ar fi mai eficient dacă am inversa puțin lucrurile? Dacă după fiecare asemenea meci în care ne fac să ne ascundem în casă de rușine am aplica mai multă judecată și să lăsăm „inimioarele“ pentru ziua meciului în cazul în care tabela de marcaj nu ne mai face de râs la final?