Într-o stare de normalitate acceptabilă (că de normalitate absolută nici nu poate fi vorba!), omul politic ar trebui să fie unul dintre cei mai stimaţi oameni ai cetăţii. Cum în România ultimului sfert de veac se poate vorbi despre orice fel de stare şi despre orice fel de stări – numai despre normalitate nu, cei înşurubaţi în politică precum şurubul în mutelcă sunt cei mai detestaţi vieţuitori şi cei mai dispreţuiţi bipezi. Privind spre cerul politicii (nu doar autohtone, ci de peste tot), constaţi fără prea mare osteneală că a-i dispreţui pe politicieni nu-i nici un drept al omului, nici o datorie cetăţenească, ci o îndatorire civică şi morală în cel mai înalt grad.
O statistică făcută-n fugă şi din ochi arată că nici un segment al societăţii româneşti n-a adunat şi n-a generat un asemenea procent de infractori precum parcela politicii. A-nşirui numele celor cu atestat de infractor intraţi în Parlament sau ieşiţi de-acolo spre-a se încazarma „la miti­tica” ar presupune muncă multă, nu grea, dar inutilă în cel mai înalt grad.
Frumuseţea cea mai mare e aceea că infractorii în cauză nu mai pot fi cu nici un chip sergenţi de stradă şi să fluiere maşinile care depăşesc pe dunga continuă sau pietonii care trec pe roşu; li se care cazierul, iar legea e clară: dacă ai cazier pătat, adio chipiu de sergent sau de plutonier! Au însă voie şi drept să fie legiuitori! Altfel spus, ei, care-au făcut ceva pe ele de legi, au dreptul să facă legi şi să-mi ceară mie, care n-am călcat nici o lege, să le respect, ba chiar să facă o lege prin care să-mi impună să merg la votare ca să le legitimez lor postura de făcători de legi. Asta se cheamă democraţie. Spre diferenţă, în regimul criminal comunisto-totalitarist, dacă aveai cazier, salut parlament (mă rog, Mare Adunare Naţio­nală), salut catedră, salut barou, salut spital, că te aştepta lopata pe şantierele ţării – şi toată ţara era un şantier.
Admit că-n Parlament sînt şi oameni care n-au încălcat vreo lege – dar am convingerea că sînt foarte puţini. Pe aceştia puţini aş vrea să nu-i blamez. Mi-aduc totuşi aminte de negocierea „la sînge” a lui Avraam cu Dumnezeu în povestea Sodomii şi-a Gomorii – şi intenţia-mi se năruieşte. Renunţarea la dispreţ devine imposibilă dintr-un motiv simplu de tot, precum adunarea lui 1 cu sine însuşi: nici un parlamentar care afirmă că-i onest nu şi-a dat demisia din sfatul ţării pe motiv că-i populat cu prea mulţi infractori care le pătează şi imaginea, şi reputaţia. În aceste condiţii, generalizarea se justifică, dispreţul mi se amplifică şi „nu mai am tragere” nici spre înţelegere umană, nici spre respect pentru funcţie. Am însă plecarea mărturisită de-a nu mai pleca-n veci de-acasă spre secţia de votare şi pornirea de-ai face pe cît mai mulţi, pe toţi (dacă s-ar putea), să nu mai piardă timpul de pomană votînd hoţi, evazionişti (care-s tot hoţi, dar nu fură de la un om sau doi, ci de la toţi), găşcari şi şpăgari şi alte soiuri de politicieni de-ăştia cu stagii „la gherlă” sau viitori turişti pe-acolo.
Ştiu că nu le pasă, dar nici mie!

Recomandările redacției