Se împlinesc o sută de ani de când, liceanul de doar 17 ani din Belgrad, Gavrilo Princip, îi împuşca la Sarajevo pe Arhiducele Franz Ferdinand, succesorul octogenarului Franz Josif la tronul Imperiului Austro-Ungar. Această „puşcătură” – cum o caracterizaseră admirabil tribuniştii arădeni în presa vremii – avea să declanşeze Primul Război Mondial. Alături de alte trei imperii, în urma acestei conflagraţii dispărea de pe harta lumii şi Monarhia Habsburgică, cea care adusese două secole de prosperitate şi de progres în partea central-răsăriteană a Europei. Se năşteau, în schimb, două catastrofe mondiale care aveau să răpună de câteva sute de ori mai multe vieţi decât toate victimele Primului Război Mondial: nazismul şi comunismul. Revenind la atentatul de la Sarajevo, acesta a fost doar pretextul declanşării Primului Război Mondial. Mai fuseseră atentate în Europa vremii, chiar şi în familia imperială – Elisabeta de Wittelsbach, soţia împăratului Franz Josif, mai cunoscută sub numele de Sisi, fusese asasinată pe 10 septembrie 1898 la Geneva de către anarhistul Luigi Lucheni – fără ca acest lucru să-i determine pe habsburgi să declare război Italiei. Lucrurile stăteau diferit în cazul Serbiei, deoarece toţi slavii din Europa, inclusiv cei din Monarhia Habsburgică, erau susţinuţi în secret de către Rusia ţaristă, fapt care stârnea nemulţumirea celorlalte popoare europene de limbă germanică, latină sau fino-ugrică. La acea vreme, Rusia ţaristă nu putea exporta decât „slavism”, astfel că sfera ei de influenţă se mărginea doar la o dimensiune regională. Nu la fel au stat lucrurile şi după cel de-al Doilea Război Mondial – considerat de către cei mai mulţi dintre istorici ca fiind, de fapt, o prelungire a  celui dintâi – când Rusia avea de dat la export una dintre cele mai cumplite şi mai criminale ideologii pe care le-a cunoscut omenirea: comunismul. Sub această umbrelă ideologică Rusia a cucerit toate statele slave din centrul şi răsăritul continentului, România, Ungaria şi jumătate din Germania reprezentând cadourile oferite de către anglo-americani Uniunii Sovietice. De pe urma acestui „experiment” toată partea central-răsăriteană a Europei a rămas în sărăcie şi în mizerie, în vreme ce Occidentul şi-a continuat nestingherit drumul ascendent pe calea dezvoltării economice. Astăzi, lucrurile nu stau prea diferit. Dacă teoriile panslaviste nu mai au trecere decât prin Serbia sau prin Bulgaria, iar comunismul şi-a epuizat destul de mult din conţinutul ideologic de până acum, Rusia lui Putin exploatează o nouă dimensiune a imperialismului: dependenţa energetică şi nevoia de materii prime. După ce a exportat panslavism şi comunism, acum Moscova exportă gaz. Europa este destul de dependentă de acest produs energetic, în vreme ce alternativa arabă este blocată de politicile absolut neinspirate ale americanilor, care au sfârşit prin a-i determina pe cei din lumea musulmană să se unească sub umbrela islamismului ofensiv. În acest context, lumea stă pe un butoi cu pulbere. Mai lipseşte doar… puşcătura.

Recomandările redacției