de Paul Krizner
Era o dată o semi zeitate într-o cetate antică, ce pe lângă caracterul ei infam de divă parvenită, nu accepta ideea ca cineva să fie mai presus de ea, de fapt era un neica nimeni, care se scălda în cel mai josnic lac pentru că nu avea talanți să între la o celebră baie publică, care să o curețe de murdăria ce o avea. Și totuși ea crezându-se mai înțeleaptă decât Aristotel, Aristobun, Platon și alți mari filozofi antici, obsedată de cultul personalității, se dădea și la micii soldăței ce păzeau un templu, acel templu, trebuie să spunem avea în jurul lui și un spital pentru oamenii suferinzi, care tânjeau după o ultimă clipă de viață, sau care urmau să meargă la casele lor. În fine până la urmă templul era în jurul spitalului și spitalul în jurul templului, dar acea divă care credea că e zeitate încerca să denigreze locul și rostul templului, pe motiv că nu are ce căuta acolo lângă un spital, dar de fapt spitalul se dezvoltate în jurul templului.
Zi și noapte obsedata aceea de semizeu ce se credea, încerca să urle în stânga și în dreap­ta, fără să-și dea identitatea, fiind o anonimă, că acel templu ar trebui închis s-au distrus și că nu merită să stea acolo pentru bolnavi.
Dar, de parcă nu a fost destul, pe cei ce slujeau templului și bolnavilor îi considera proști fără specializare, ciudat printre ei erau și sacerdoți, și doctori și asistenți, dar acea creatură cu chip feminin îi desconsidera pe toți de parcă ea ar fi buricul pământului.
Nu după multă vreme, ca orice muritor de rând ajunsese să aibă și ea nevoie de îngrijire medicală, în ciuda tinereții ei, totuși se afla pe patrul de spital, printre bolnavi care mai de care mai gravi. Sigur nu accepta, în nebunia ei că se apropie cu pași mărunți de poarta unui vechi cimitir al semizeilor, dar auzea cum din acel templu ieșeau sunete ce-i alina suferința și parcă boala o părăsea, făcându-i clipele mai ușor de suportat.
După câteva săptămâni făcându-se mai bine s-a dus și ea să vadă acel templu, care nu cu mult timp în urmă era atât de urât și de disprețuit, acolo ce să vezi, o pace și o liniște ce te copleșea și te ducea mult mai aproape de albastrul minunat al cerului, și parcă ceva o reținea să intre, parcă rațiunea ei bolnăvicioasă îi spusese că e doar o iluzie, și nu și-a mai ascultat acel glas tainic din suflet, ci s-a întors, rostind la nesfârșit că e doar o amăgire pentru cei bătrâni și puturoși.
Anii au trecut, răutatea a persistat, și a îmbătrânit într-un an cât alții în zece, iar din acea semi zeitate a devenit o zgripțuroaică la care nu se uita nici cucuveaua, dar ea tot atât de înver­șunată era împotriva templului, de parcă templul era de vină că în jurul lui se ridicase un spital și un orfelinat. Eiiiii și uite așa a ajuns și ea să plece pe alte meleaguri doar de Dumnezeu știute, lăsând pământului ce-i aparține și sufletul la dreapta judecată.
Dar dintr-o dată mă trezesc din acest vis, fiind sunat la interfon de veșnicul și minunatul poștaș care nu mai știe să-mi ducă scrisori ci doar facturi. Totuși acest vis mă duce cu gândul la un lucru, în fața veșniciei noi suntem un gram de timp iar în fața prostiei nici Dumnezeu nu se pune. Până data viitoare, când ne vom reîntâlni în acest colț de pagină vă doresc să iubiți locurile sacre și să disprețuiți proștii pentru că dacă intri în jocul lor nu mai scapi ca să nu m-ai spun că templele rămân iar proștii se duc, habar n-am unde, dar se duc.

Recomandările redacției