Problema construirii unei Catedrale impunătoare în Bucureşti, care să simbolizeze Bise­- rica Ortodoxă Română, afirmarea identităţii noastre naţionale și răspunsul la iubirea bogată în milostivire a Dumnezeului nostru, s-a pus imediat după dobândirea independenţei de stat, în urma războiului din 1877-1878, când s-a constatat că nici una din cele peste o sută de biserici, câte existau atunci în Capitala românilor, nu erau atât de încăpătoare încât să primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la Te Deum-urile oficiate cu prilejul evenimentelor și sărbătorilor mari de peste an. Construirea unei asemenea Cate­- drale simbol pentru români sublinia și adevărul istoric că nu­mai unde este Dumnezeu acolo este viitor. De fapt: unde lăsăm ca iubirea lui Dumnezeu să lucreze total asupra vieții noastre, acolo este deschis cerul. Acolo este posibil să plăsmuim prezentul așa încât să corespundă tot mai mult cu Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos adusă umanității. Acolo lucrurile mici din viața zilnică au sensul lor și acolo marile probleme își găsesc soluția lor.
Prin alegerea şi sfinţirea locului noii Catedrale în 1929 se realizase, în sfârşit, un mic început, se făcuse ceva concret spre împlinirea acestei vechi dorinţe a Bisericii, mereu amânată. Din nefericire însă, criza economică la scară mondială ce se abătuse și asupra ţării a dăinuit şi în anii următori, iar cel de-al Doilea Război Mondial, apoi dictatura comunistă au întârziat zidirea unei Catedrale monumentale în Bucureşti. Acest deziderat istoric a devenit realitate prin jertfa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și prin conlucrarea membrilor Sfântului Sinod.
„Catedrala Mântuirii       Neamului” este adusă în discuţie de primul Patriarh
În contextul Anului omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anului comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 în Patriarhia Română, consider că este deosebit de important pentru noi să reflectăm și să ne amintim dezide­- ratul istorico-național al înaintașilor noștri pentru edificarea unei Catedrale a Mântuirii Neamului, printre care amintim pe Regele Ferdinand și Patriarhul Miron Cristea.
„Catedrala Mântuirii Neamului” este adusă în discuţie de primul Patriarh al României, Miron Cristea, în contextul realizării Marii Uniri din 1918 şi a înfiinţării Patriarhiei României, în 1925. Denumirea aceasta de „Catedrală a Mântuirii Neamului” a fost folosită încă din perioada respectivă. Astfel, imediat după instalarea lui Miron Cristea în scaunul patriarhal acesta a mers în audienţă la Regele Ferdinand şi l-a rugat „să dăm curs liber pregătirilor pentru Biserica Mântuirii Neamului” („Însemnările Patriarhului Miron Cristea”, în Vestitorul Ortodoxiei, pp. 16 – 31 ianuarie 1995). Deci, Biserica Mântuirii Neamului este simbol de făclie vie a credinței și a nădejdei înaintașilor, lumină ce a luminat istoria lor și luminare pentru noi, cei de astăzi și de mâine. Făclie, lumină și luminare : trei cuvinte care au fost aproape de inimile înaintașilor, de inima Regelui Ferdinand și de inima Patriarhului Miron Cristea.
Locul Catedralei a fost sfințit în 1929
După alegerea locului pentru viitoarea Catedrală s-a procedat, conform tradiţiei, la marcarea lui prin ridicarea unei troiţe. Serviciul religios, la care au participat membrii Regenţei, ai guvernului, reprezentanţii clerului, ai armatei şi o mare mulţime de credincioşi, a fost oficiat de episcopul Tit Simedrea, Vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, care în fruntea unui mare sobor a binecuvântat și sfin­țit cu „cu apă din râul Jordan” „locul” cu prilejul Serbărilor Unirii din 1929, „în preajma căruia va fi clădită Catedrala mântuirii neamului. Locul de pe tăpșan din  colina patriarhiei, în apropierea crucii ciobănești de piatră, amintitoarea jertfei pentru credința și dragostea de neam a domnului Brâncoveanu e însemnat prin o troiță de lemn” (Serbările Unirii 1929, Lucrare alcătuită de Comitetul organizator al Serbărilor Unirii, sub îngrijirea domnilor Ion Montani, Ion Georgescu și Emanuel Popescu, Atelierele Imprimeriei „Cvltvra Națională” București, iulie, 1929, p. 23.).
Cu această ocazie Părintele Patriarh Miron Cristea (la acea dată regent) a rostit un impresionant discurs în care sublinia că „o pioasă datorință mă îndeamnă în aceste clipe să vă arat, cum ceeace noi facem azi, la locul acesta, este primul pas întru înfăptuirea dorinții Aceluia care – în fruntea țărișoarei sale – a întemeiat România întregită. Dorința lui trebuie să o considerăm drept o imperioasă poruncă, chiar și azi când – reamintinduni-o – ne vine de departe, de dincolo de mormânt. Și – fiindcă cuvintele Lui ne vor impresiona pe toți mult mai adânc și vor răsuna mult mai duios decât cele mai meșteșugite vorbe ale mele – să-mi îngăduiți a ceti scrisoarea pe care Marele Dispărut a adresat-o Sfântului nostru Sinod, la 10 Maiu 1920:
«Înalt Preasfințitului Mitropolit Primat Dr. Miron Cristea, Președinte al Sfântului Sinod, al bisericii autocefale ortodoxe române. Prea sfin­țiți Părinți,
Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor Românilor prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducân­du-ne la izbândă. Astăzi mai mult ca oricând suntem datori să-l mărim din toată inima cu cântarea: „cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamnuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu”.
Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii Neamnului pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumită pentru ajutorul celui Preaînalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire al celor răposați pentru înfăptuirea Româ­- niei întregite.
Iar întru aceasta slujeas-că-ne de pildă bunii noștri strămoși.
Pildă să ne fie Ștefan Vodă cel Mare și Sfânt, care după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruin­ții, prin ridicarea mănăstirii Putna, de a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.
Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice deacum 318 ani, Viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a descleștat de pe sabia-I fulgerătoare ca să pună o nouă și pu­ternică piatră de temelie mitropoliei românești din Alba- Iulia Ardealului, drept mulțumită celui Preaînalt pen­tru biruința îndreptățitei sale lup­te.
Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul țării cu lăcașuri Dum­nezeești, ca mulțumită Celui de sus, pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași, în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor   săi.
Pildă să ne fie tot șirul de strămoși ctitori de lăcașuri Dumnezeești, pentru binefacerile primite de sus.
În sfârșit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minuile dela Argeș și Trei Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor dela Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare, de mulțumire și proslăvire a stăpânului tuturor.
Noi și poporul român am avut fericirea a conduce țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor : Unirea Românilor într-un singur Stat național.
Deci sfânta biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins, și opera tuturor românilor, ca un simbol al unității de neamuri și de credință.
Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național, neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, dela care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic răsăritean.
Pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru, și pe temeiul orânduirilor canonice, cer preasfințitului Sinod al bisericii strămoșești înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte biserici.
Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei Sale.
Al Preasfințiilor Voastre cu creștinească dragoste
FERDINAND
București, 10 Maiu 1920»” (Serbările Unirii 1929, pp. 23-24).
Arhim. Teofan Mada

Recomandările redacției