România a avut prima rafinărie din lume, în 1857.
Capitala, primul oraş iluminat în întregime cu ţiţei

Potrivit istoricului Gheorghe Buzatu, cele mai vechi mărturii documentare despre existenţa unor izvoare de ţiţei se referă la cele aflate în Moldova (ţinutul Bacăului). Un document provenind din cancelaria domnilor Ilias şi Ştefan, fiii şi urmaşii la tron ai lui Alexandru cel Bun, amintea la 4 octombrie 1440 de satul „Lacaceşti pe Tazlăul Sărat, în dreptul păcurei”. După această dată, informaţiile documentare care semnalează prezenţa în Moldova a unor „fântâni de păcură” se înmulţesc. La 1646, exploatările de păcură din judeţul Bacău au reţinut atenţia călugărului străin Bandini, care ne-a lăsat o descriere detaliată a lor, scrie istoricul în cartea O istorie a petrolului românesc.
Începând din secolul al XVI-lea se întâlnesc menţiuni privitoare la exploatările de păcură din Muntenia (judeţul Prahova). Cea dintâi – din 22 noiembrie 1517 – atestă, printre punctele de hotar ale satului Secăreani (azi Ţintea), locul numit „la Păcuri”. Peste numai câteva decenii sunt amintite primele exploatări de ţiţei. Astfel, un zapis din veacul al XVIII-lea certifică faptul că, la 1676, moşnenii din satul Hizeşti-Păcureți, precum şi părinţii lor, au stăpânit în deplină proprietate, domeniul Hireşti pe care se găseau puţuri de petrol. Ţinându-se seama de generaţiile pomenite în zapisul citat, reiese că începuturile exploatării petrolului la Hizeşti pot fi coborâte până către anul 1550.
Aşa după cum se poate observa, menţiunile documentare din veacurile XV-XVI utilizează cu consecvenţă termenul de păcură pentru locurile sau exploatările de petrol ori ţiţei consemnate în cuprinsul Ţărilor Române. Cercetările au stabilit că termenul de păcură – derivând din latinescul piculă şi întâlnit în documente numai în limba română – vine să confirme că, în ţinuturile noastre, a existat „o exploatare necontenită a produsului respectiv din epoca română şi până în vremurile noastre. Este foarte probabil că şi dacii ar fi cunoscut, înainte de dacoromâni, păcura şi s-o fi utilizat…’, scrie istoricul în cartea menţionată.
Către mijlocul secolului al XIX-lea se înre­gistrează o creştere a cererilor de petrol, ca urmare a intensificării consumului de lampant, un subprodus obţinut atunci prin distilarea petrolului brut. Acest derivat a căpătat în foarte scurt timp o largă întrebuinţare, la început pentru iluminatul public, apoi pentru cel casnic. Începând din 1840 se trece la construirea celor dintâi distilerii (Lucăceşti-Bacău), în fapt mici ateliere în care prelucrarea petrolului se făcea în cazane rudimentare.
De-abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au intrat în funcţiune primele rafinării dotate cu
instalaţii moderne.
Cea dintâi a fost construită în 1857 la Râfov, lângă Ploieşti, cam în apropierea Autostrăzii Bucureşti-Ploieşti de astăzi, de către Teodor Mehe­dinţeanu şi a trecut, un an mai târziu, în proprie­- tatea fratelui său, Marin Mehedinţeanu. Această rafinărie a obţinut, în baza unui contract încheiat în octombrie 1856 între Teodor Mehedinţeanu şi primăria Bucureştilor, dreptul exclusiv de a apro­viziona iluminatul Capitalei muntene cu gaz lampant. Contractul a început a fi executat la 1 aprilie 1857, când, prin înlocuirea uleiului de rapiță cu produsele furnizate de rafinăria din Râfov, Bucureştii au devenit cel dintâi oraş din lume iluminat în întregime cu ţiţei distilat.
Din aprilie 1858 lămpile cu gaz lampant s-au întrebuinţat şi pentru iluminatul public al Iaşiului, pentru ca de-abia în 1859 procedeul să fie introdus în primul mare oraş european – Viena.
În anul 1857, totalul producţiei Ţărilor Române a însumat 275 tone ţiţei brut. Cu această cifră, România s-a înscris ca fiind cea dintâi ţară în statistica mondială a producţiei petroliere, înaintea altor state mari producătoare de combustibil lichid, precum Statele Unite ale Americii (1860), Rusia (1863), Mexic (1901) sau Persia (1913).
Sursa: economica.net