Primul sfert de oră al meciului de aseară de pe Arena „Francisc Neuman“ a fost extraordinar. UTA semăna cu echipa din meciul cu CFR Cluj și parcă inducea ea adrenalina în tribune, după ce în numeroase rânduri, lucrurile au stat invers. UTA a făcut pressing sus, a fost agresivă în dueluri, rapidă în combinații și tăioasă la finalizare. Iar după 2-3 faze periculoase a venit și golul semnat în minutul 13 de Aly Abeid. Stadionul era în delir și începeam să ne pregătim de o seară, în sfârșit, memorabilă, produsă de echipa noastră.
Doar că, odată cu momentul în care mingea a scuturat plasa porții lui Arlauskis, a sunat și fluierul final al partidei, din punctul de vedere al echipei antrenate de Ilie Poenaru. De aici încolo, până la final, pe teren nu a mai existat pe teren decât o singură echipă, Universitatea Craiova. UTA a coborât liniile tot mai mult, a încetat să mai facă pressingul agresiv din primele 15 minute iar jocul s-a schimbat total. Împotriva unei echipe cu calitatea tehnică a celei antrenate de Mirel Rădoi, e o adevărată sinucidere să cedezi mijlocul terenului și să o lași să vină peste tine. Sigur, poți să faci asta dacă ești o echipă construită și antrenată într-un sistem defensiv de tip „catenaccio“ capabil să absoarbă presiunea și să se apere eficient pe perioade lungi de timp. Nu e cazul UTA-ei, unde Ilie Poenaru încearcă de 4 luni (fără succes), să implementeze un stil de joc combinativ, ofensiv. Astfel, UTA a încercat să facă ceea ce nu era antrenată să facă și evident că a eșuat. Eșecul ar fi fost unul lamentabil dacă oltenii nu s-ar fi întrecut în ratări. Golul egalizator, venit în ultimul minut al primei reprize, a fost precedat de 4-5 ocazii mari ale echipei oaspete.
Speram ca la pauză staff-ul tehnic să repună mașinăria pe roate iar UTA să redevină echipa din startul meciului. N-a fost cazul. Echipa lui Poenaru a revenit de la pauză cu aceeași mentalitate fricoasă, cedând inițiativa adversarului. Bomboana de pe colivă o va pune Paul Anton, care în minutul 51 are o intrare imprudentă și inutilă, care îi aduce al doilea cartonaș galben, iar de aici încolo, soarta echipei noastre a fost pecetluită. De-a lungul ultimelor luni, UTA a fost pusă de mai multe ori în situația de a juca în superioritate numerică: ni s-a întâmplat de două ori cu Farul, odată cu Dinamo, odată cu FCSB. De fiecare dată, echipa adversă s-a strâns, s-a mobilizat și ne-a făcut misiunea mai dificilă și a compensat prin atitudine, sacrificiu, caracter, inferioritatea numerică. N-a fost din păcate cazul nostru. Jucătorii UTA-ei au cedat total și dincolo de incapacitatea de a închide culoarele în fața adversarilor, limbajul corpului a trădat resemnare și dezorientare. Ce-i drept au și fost lăsați singuri. În mare parte a reprizei secunde, la marginea terenului a dat indicații doar secundul Marin Dună iar timp de vreo 10 minute, spațiul tehnic din fața băncii UTA-ei a fost de-a dreptul pustiu. În aceste condiții, Craiova a marcat simplu golul desprinderii, după care în „clasica“ superficialitate românească, a redus efortul și și-a bătut joc de câteva ocazii și oportunități foarte bune, nu doar de a închide meciul dar și de a face scor.
În aceste condiții, probabil că atitudinea oltenilor ar fi trebuit pedepsită. Însă UTA n-a fost echipa capabilă să facă asta. Poenaru a făcut schimbări corecte și atât. Încercările de a pune în pericol poarta adversă, la rândul lor, sporadice și haotice. Într-adevăr, Postolachi a avut golul de 2-2 în picior dar e greu să invoci ghinionul când tu ratezi o ocazie iar adversarii o duzină. Și, dacă tot am pomenit de schimbări, nu putem să nu punctăm introducerea în minutul 85 a lui Claudiu Keserü. Dacă tot vrei să riști, să forțezi egalarea și ai un atacant pe bancă, de ce nu-l introduci măcar cu 10-15 minute mai repede, pentru a avea timp să își creeze câteva situații. Iar dacă nu crezi în posibilitatea lui de a te ajuta, ce sens mai are să-l trimiți în teren cu 5 minute înainte de final?! Glumind amar, probabil că Poenaru, prin introducerea controversatului jucător, și-a dorit să nu fie singurul om contestat la finalul partidei, asta pentru că deja scandările „Demisia! Demisa“ începuseră.
Atât Ilie Poenaru cât și Marin Dună ne repetă după absolut fiecare meci că jucătorii nu fac ceea ce le spun, că aceștia comit numeroase greșeli individuale și că acestea nu pot fi antrenate. Din păcate pentru ei scuzele astea nu mai țin la public. Suporterii știu că de prestația jucătorilor răspunde antrenorul. Suporterii mai știu și că mare parte dintre acești jucători au fost aduși și girați chiar de către antrenor; antrenor care a studiat jocul și lotul UTA-ei timp de câteva luni înainte de a prelua echipa și care apoi a avut o vară întreagă pentru a-și aduce piesele lipsă și pentru a pregăti echipa tactic și fizic. Din această cauză Poenaru și Dună nu se pot ascunde în spatele jucătorilor. Fanii UTA-ei nu sunt absurzi, știu că o echipă bună, cu șanse la performanțe nu se construiește peste noapte. Însă au pretenția ca pe măsura trecerii timpului să se vadă un progres. Ori acest progres nu se vede, pentru că dacă luați conferințele de presă ale antrenorilor noștri după primele eșecuri din campionat, o să constatați aceeași expunere de idei: inconstanță, greșeli individuale, probleme fizice etc. Culmea e că, deși în joc nu se vede niciun progres, atât Poenaru cât și Dună vorbesc tot mai mult despre obiective gen cupe europene sau câștigarea Cupei României; iar asta departe să-i liniștească, dimpotrivă îi întărâtă și mai mult pe suporteri.
Dar, până la urmă, problema lui Ilie Poenaru nu e că i-au cerut fanii demisia. Atitudinea suporterilor depinde în mare măsură de joc sau mai ales de rezultate. Fanii nu vin la antrenamente pentru a deranja procesul de pregătire, nu merg în vestiar pentru a influența indicațiile tactice. Dacă acolo Poenaru și Dună găsesc cheia pentru a duce UTA către evoluția și rezultatele dorite, problema presiunii fanilor dispare. Doar că, e greu să găsim argumente în a spera la această desfășurare de lucruri, deoarece jocul echipei și explicațiile antrenorilor nu conving și nu lasă să se întrevadă idei și soluții care să ducă la reducerea erorilor și la un progres cât de mic. Sigur, speranța moare ultima doar că în fotbal, moartea speranței echivalează cu retrogradarea. Așa că ar fi bine ca cei din conducerea clubului să se bazeze nu pe speranțe ci pe analize profesioniste ale muncii antrenorilor și a procesului de formare și pregătire a acestei echipe. Iar după analiza asta să ia o decizie: fie schimbarea antrenorului fie întărirea poziției acestuia printr-un mesaj de tipul „am discutat și analizat, concluzia e că actualul staff poate să repare actuala situație și are creditul nostru total.“ Doar că cine să facă o asemenea analiză în clubul UTA?! Și cine să și-o asume la un club la care an de an antrenorul și jucătorii vin să propună obiectivul către conducere, în loc să fie invers?! Dar și despre asta într-un material separat.
(foto: uta-arad.ro)
