Duminică seara, pe Arena „Francisc Neuman“, printre exclamațiile de nervi și frustrare, printre tăcerile glaciale și contestările vehemente, s-a strecurat și un moment de autentică bucurie. El a avut loc chiar în startul evenimentului, când pe teren a fost invitat fostul jucător al UTA-ei, Dumitru Chivu. Fotbalist foarte iubit de public în anii 60, pentru execuțiile sale tehnice care întruchipau o mână a sportului întinsă către artă, Dumitru Chivu le dă clasă contemporanilor și prin pragmatismul cifrelor: știe cum e să joci pe teren într-o finală de Cupă a României (1966) și mai știe și cum te simți ca utist când intri pe teren cu tricoul roș-alb într-un meci european oficial (Cupa Balcanică 1968).
La cei 84 de ani împliniți cu doar câteva zile înainte, Dumitru Chivu a intrat sprinten și vioi în teren, a primit o plachetă comemorativă și un buchet de trandafiri albi din partea managerului general al clubului, Attila Broșovszki iar apoi a dat lovitura de începere trimițând o pasă de finețe către un epigon al său din actuala echipă a UTA-ei. A ridicat apoi mâinile în semn de omagiu pentru ropotele de aplauze primite din partea un stadion care i-a scandat numele, avid de eroi autentici.
Dumitru Chivu s-a retras la vestiare și imediat după aceea a început chinul. Am plonjat abrupt în realitatea prezentului și, din când în când, printre exclamații de nervi și frustrare, printre tăceri glaciale și contestări vehemente, ne întrebam retoric: „oare peste 40-50 de ani, ce fost mare jucător vor putea aplauda suporterii acelui moment?“ Sperăm ca măcar prezentul de atunci să-i răsfețe.
(foto: uta-arad.ro)
