Sistemul imunitar…

O butadă sau nu, spune că dacă îţi propui ţinte mici, marea dramă nu va fi că nu le îndeplineşti, ci tocmai că le-ai obţinut. Concluzia te izbeşte imediat: dacă vrei puţin, atât vei şi obţine. De aceea, marile rezultate vin şi dacă doreşti aşa ceva. Câteodată însă, nu de foarte multe ori, rezultatele surpriză sunt rolul hazardului. „A avut noroc“, sunt tentaţi să spună cei mai mulţi. Iar la noi acest lucru ţine. Dar marile roade, în orice domeniu ar fi, vin după muncă, renunţări şi după parcurgerea unor trepte obligatorii. Nu prea sunt… arderi de etape. Asta pentru că faptele se petrec în mod natural, firesc. Fiecare ajunge pe scara valorii acolo unde-i este locul. Sigur, cu mai multă sau mai puţină relativitate. În alte părţi cu mai puţină, la noi cu multă, ba chiar foarte multă. Iar asta se întâmplă pentru că lipseşte: bunul simţ comun. Lipsesc reperele. Barierele. Iar într-o lume în care nu ai repere faţă de care să te raportezi, poate fi interpretat că orice este posibil şi permis. Astfel şi un măgar poate crede că ar putea fi tenor. Şi chiar insistă şi reuşeşte. Şi culmea este că mai sunt unii gata să-l aplaude. Pentru că etaloanele sunt greşite acest lucru este pe deplin posibil. Cazurile sunt nenumărate şi din mai toate domeniile. Uitaţi-vă doar în jur. Astfel ajungem să credem că albul e negru şi invers. La noi. În alte locuri bunul simţ îţi spune că nu poţi fi solist dacă nu ai calităţile necesare. Iar acestea trebuie să fie demonstrate cu rezultate palpabile. Şi, normal cuantificabile. Aşadar nu pe vorbe, nu pe bune intenţii, ci cu fapte. Iar derapajele de la normalitate ar trebui rapid, aspru şi fără echivoc sancţionate. Adică societatea trebuie să reacţioneze, dacă are „sistemul imunitar“ bine pus la punct. Societatea civilă cum le place unora să spună, ar trebui să aibă acest rol imunitar. Dar ea nu reacţionează. De ce? Simplu: pentru că ea nu există. Şi dacă nu este reacţie, rezultă că e bine. Înseamnă că e bine să o duci azi mai prost ca ieri şi mâine, probabil mai prost ca azi. Asta într-un oraş, care după unii „este în faţă“. Dar în care, calitatea vieţii scade de la an la an, cu toate că pe hârtie şi din vorbe o ducem foarte bine. Iar asta se vede după numărul mare de magazine se­cond-hand care se înmulţesc de la o săptămână la alta. Şi asta se întâmplă pentru că s-a construit mult, inutil, prost, dar foarte scump. Pe credite luate pe mulţi ani şi pe care le vor plăti şi nepoţii noştri. Aşa că societatea civilă, cum este la modă acum să se spună există doar la nivelul unor organizaţii neguvernamentale. Cică independente, dar în realitate legate printr-un „cordon ombilical“ care dă dependenţă. Iar neutralitatea este doar mimată. Şi din păcate, de prea multe ori, crezută şi chiar aplaudată. Din moment ce nu sunt alte reacţii. Cele care ar fi normale, într-o comunitate normală, cu repere adevărate. Aşa că, societatea civilă rămâne doar o interogaţie. Care societate civilă? Ce sistem imunitar?