În orice ţară civilizată a fi judecător înseamnă vârful unei cariere profesionale, dar şi un loc foarte solid şi respectat pe scara socială.  Este până la urmă mai mult decât o funcţie, este o demnitate care ar trebui să încununeze o viaţă de muncă. Ideea este şi aceea că nu este normal să ajungi judecător la vârste fragede, cum se întâmplă la noi, ca să nu o mai dăm după tufiş. Oameni care la nici 30 de ani au ajuns a împărţi dreptatea este puţin cam mult. Nu că n-ar stăpâni textul legii, dar mai este şi spiritul acesteia. Or, la această vârstă experienţa de viaţă lipseşte şi nu poţi cântări faptele într-o imparţialitate vecină cu precizia bisturiului unui chirurg. Chiar dacă nu tai în carne vie, „tai” în suflete şi destine.  De aceea, a fi judecător într-o ţară normală este sinonim cu  cinstea, morala şi probitatea profesională. Cu alte cuvinte eşti pus aproape întotdeauna deasupra oricăror îndoieli şi bănuieli. Eşti, dintr-un anumit punct de vedere, mai tare ca preşedintele S.U.A. De aceea, când Bill Clinton a fost chemat în faţa unui judecător el s-a făcut mic, pentru  că era doar un cetăţean ca oricare altul. Iar „haina” de preşedinte şi-a lăsat-o la „garderoba destinului”. La noi, nu mai departe decât de câteva luni, în termeni neaoşi s-ar putea spune că „a căzut ghinionul”. Asta în jargon de vameş sau  alţii asemenea lor, care sub umbrela unei demnităţi publice au de fapt „şpaga în sânge”. Căci în fond despre asta este vorba. Judecătorii Boloş şi Tripa de la Ineu sunt în această situaţie. Ultimul mai avea o lună până la pensie. Însă a fost suspendat pentru „trafic de influenţă şi mită”. O mie de lei şi 600 de euro l-au „demolat” profesional pe acest judecător. Celălalt magistrat, adică Boloş a pretins mită pentru a da soluţii favorabile în anumite procese pe care le judeca. A şi fost condamnată de către Curtea de Apel Timişoara la patru ani de închisoare.  Într-un cuvânt, în ambele cazuri dreptatea era  tranzacţionată şi vândută precum o vită în târg.  Şi aici vine bomba. Ce resort intim mişcă minţile acestor oameni să pretindă şi să ia mită? Sau şpagă dacă vă place mai mult.  Precaritatea veniturilor, care ar putea fi un alibi în alte domenii aici nu-şi are locul. În ambele cazuri, salariile sunt mai mult decât îndestulătoare pentru o viaţă tihnită şi lipsită de grija zilei de mâine. Grijă pe care cei mai mulţi dintre români o au. Este vorba de salarii care sunt formate din… cinci cifre.  De aceea, este cu atât mai de neînţeles gestul celor doi şi nu doar al lor. Iar răspunsul este că sunt oameni care deşi au venituri modeste, cu care de abia dacă-şi duc zilele, nu ar lua niciodată un leu nemeritat şi nemuncit. Şi astfel concluzia se impune de la sine: aceşti oameni au şpaga… în sânge, este una cu ei şi îşi trage seva din străfundul fiinţei lor. Din păcate! Şi facem pariu, că şi dacă ar avea un salariu de  10.000 de euro pe lună, oameni cu o calitate similară celor doi  tot s-ar mai preta să mai ia ceva în plus. Ceva pentru care, în cazul lor, să încline nedrept balanţa justiţiei.
Gabriel Constantinescu

  • A.Rădeanu spune:

    Foarte bun articolul, dar s-au identificat doar două dintre cauzele care infuenţează negativ justiţia în România: şpaga şi calitatea magistraţilor. Mai sunt şi altele: presiunea politicului, a lumii interlope, a şefilor ierarhici, lipsa unor urmări în plan pecuniar, profesional şi penal pentru hotărâri vădit nedrepte, menţinerea în legislaţie şi în proceduri a unor prevederi proprii sistemului comunist, ş.a.

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției