Spectacol de zile mari la deschiderea stagiunii muzicale a Filarmonicii

0
198

După doi ani de surghiun cauzat de restaurarea părții aferente din Palatul Cultural, Filarmonica de Stat Arad a revenit în sfârșit acasă, în sala gândită și construită special pentru muzică și pentru muzici, de Lajos Szántay, el însuși practicant de muzică simfonică și cântăreț din vioară în orchestra filarmonicii arădene chiar pe scena sa (n-ar fi deloc rău, ba dimpotrivă, ca sala de concerte a Palatului Cultural să fie botezată chiar așa: Lajos Szántay; merită asta și sala, binemerită asta din plin și memoria marelui arhitect și stimabil violonist).
Cum era de așteptat și de bănuit, spectacolul care a inaugurat sâmbătă, 29 septembrie, și Palatul Cultural (partea Filarmonicii), și stagiunea muzicală a fost un eveniment cu totul și cu totul deosebit din toate punctele de vedere.
O montare excepțională
Primul punct major de refe­rință a fost chiar ce s-a văzut și auzit pe scenă: montarea excep­țională (și chiar știu ce spun; nu vorbesc doar spre a mă afla în treabă ziaristică), a operei Trubadurul, în interpretarea unei trupe superbe: cea a Teatrului Național din Szeged, Ungaria – trupă de actori lirici, deci de cântăreți de operă, iară nu actori dramatici, deci de teatru clasic.
În toată această montare de referință, merite incontestabile au avut toți, fără excepție: cântăreți soliști, dirijor (o precizie a gesticii și o fermitate a baghetei care n-au lăsat loc pentru altceva în afară de foarte bine), orchestra, corul, costumiera. Un merit aparte a avut regizorul, care își merită o apreciere aparte: viziunea sa asupra operei verdiene a fost mag­- nifică, iar soluțiile pe care le-a găsit pentru a suplini lipsa de dotări specifice teatrului de operă au fost magnifice la rându-le; amintesc, printre altele, montarea pe scenă, în absența decorurilor, a două panouri volante complet albe – o invitare discretă pentru spectator de a-și imagina el însuși decorul care-i place: castel, grădină, curte, mobilier interior, cazarmă, câmp de bătălie, iatac sau orice altceva, câteva scaune care puteau sugera cu ușurință orice fel de interior (un minimalism fecund pe care regizorii români, maeștri ai minimalismului steril, ar trebui să-l învețe de urgență), și ideea cu totul neobișnuită de a scoate în afara sălii corul, harpa și pianul (de fapt pianina), pentru a suplini cumva imposibilitatea montării și folosirii de pantaloni (cortine care fac parte din decor și care atenuează sunetele). Afirm că efectul de îndepărtat a fost atât de real încât senzația că ansamblul coral și cele două instrumente amintite cântau undeva în parc, departe, se transforma cu ușurință în certitudine. (O sugestie: să se monteze un concert în care pe scenă să se joace o tragedie antică doar prin gestică, iar orchestra și corul să cânte pe holuri, prin muzeu, prin parc chiar…).
Trebuie reafirmat că soliștii maghiari au cântat excelent, excelentă fiindu-le și partea de interpretare dramatică – ceea ce înseamnă artiști adevărați. Între ei, printre ei și cu ei, a cântat splen­did soprana Nadia Cerchez, frumoasa și talentata moldo­vean­că din ținutul Orheilor, ținut care ține într-un mod cu totul special și aparte de Neamul Șoimăreș­tilor și de Sadoveanu – dar despre ea se pregătește un alt articol, rezervat pentru viitorul apropiat.
Spectacol transmis în exterior
Spectacolul de pe scenă a fost preluat și transmis la exterior pe un panou-ecran gigantic, instalat în fața Palatului Cultural – ceea ce este lăudabil. Păcat însă că vremea friguroasă a făcut ca lumea să nu dea năvală spre Filarmonică.
Nu exagerez cu nimic dacă spun că la încheierea spectacolului, când se aplauda de câteva minute bune, mi-a venit în minte un titlu de operă a lui Wagner: Die Meistersinger von Nürnberg – Maeștrii cântăreți din Nürnberg, și mi-a mai venit să strig cu toate puterile: bravo, maeștrilor cântăreți din Szeged și Arad! Bra-vo!
Cuvinte de laudă se cuvin rostite prin viu scris și pentru filarmoniștii neartiști, de la secretara muzicală Codruța Dogaru și casiera Flori Budiu până la electricianul Vasile Coardoș ori pla­sa­toarea Olimpia Rațiu (și cer celor pe care nu i-am numit să mă ierte, însă toți se cuprind într-o iubire uriașă căreia-i spunem pe scurt și pe deplin Filarmonica); fiecare și-a făcut treaba cu devotament – iar asta se vede și place. Vă mulțumesc deci și vouă, tuturor celor care, într-un fel sau altul, puneți umărul la truda artiștilor întru bucuria oamenilor, deși nimeni nu vă aplaudă vreodată. Iată că vă aplaud eu, cu toate puterile mele și cu tot sufletul meu!
Țin să nu închei fără a-l aminti pe Doru Orban, directorul. Nu știu dacă el s-a deplasat cu avionul Londra ca să-i audieze pe artiștii din Szeged care ne-au încântat sâmbătă seara, așa cum se mer­gea anterior spre și prin cel London City ca să se audieze, șezând de unu’ singur într-o sală de concert cât un stadion de futbol, liceeni talentați, nu zic nu, dar de care găsești și prin Arad măcar o duzină, dacă nu două-trei. Nu știu nici dacă le-a prelucrat dirijorului și artiștilor invitați Regulamentul de ordine interi­oară, așa cum, în trecuta dictatură blestemată, nu i s-a prelucrat lui Radu Popa – și Popa a dat de dra… de manager. Știu însă că sâmbătă, la concertul de deschidere a stagiunii și de inaugurare a noii fețe a Palatului Cultural, am fost fericit, iar asta i se datorează într-o oarecare măsură și lui Doru Orban. Mulțam fain!
Încă o dată bravo filarmoniști ai Aradului, adică bravissimo!, și țineți-o tot așa, ca să ne locuiți pentru totdeauna și fundurile cele mai adânci ale sufletelor, și vârfurile cele mai înalte ale iubirilor.
Ave, Filarmonică a Aradului!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.