Sportul – religie şi zeitate

„Sportul e-o religie fără Dumnezeu în care izbuteşti dacă vrea Dumnezeu”
Mărturisesc fără sfieli că am făcut la viaţa-mi, mai în tinereţile-mi de ieri, ceva sport cu patalamale la mînă, deci cu legi­timaţii de sportiv, în două sporturi diferite: unul individual şi altul de echipă. În primul dintre ele, cel individual, am evoluat ca junior (foarte serios), sub ochiul drăceşte de atent al unui antrenor de excepţie, şi m-am dat singur afară cînd, nevoit de-mprejurări să trec la un alt antrenor (ale vieţii valuri…), am dat peste-un idiot care-mi explica ce mari erau alţi sportivi de prin lume la vîrsta pe care-o aveam eu atunci (vreo şaptesprezece ani), în loc să mă ducă spre valoarea celor pe care mi-i tot înşira fără să obosească. În cel de-al doilea, de echipă, m-am simţit bine (oarecum), dar n-am făcut mare brînză: nici din cale-afară de talentat nu eram (da-mi plăcea la nebu­nie să joc şi să mă joc), nici nu-ncepeam chiar la vreme (la 24 de ani nu te-apuci de sport, ci de făcut casă, familie şi copii), deci nici n-am făcut vreo cinste ţării, ba nici măcar satului în care băteam mingea pe maidan cu legitimaţie-n jambiere şi cu ifose de Beckenbauer autohton în cap. Chiar şi-acum încă mai sînt capabil de ceva performanţe, pentru că mai pot încă şuta pe lîngă minge fără probleme, şi mai pot alerga una sută de metri-n două ceasuri (şi ceva), ba chiar într-o săptămînă (dacă fug în genunchi). Aşadar nu-s chiar străin de sport, nici necunoscător în cele ale sportului care nu se văd, respectiv în lacurile de sudoare izvorîte din multa trudă care duce spre performanţe, sau în sacrificarea multor ore de lecturi prin cele biblioteci ca să mai asud oleacă întru multsperata victorie viitoare, sau în mîncatul de răbdări prăjite şi leşinatul prin saune groaznice ca să intri în categorie. Cine nu cunoaşte toate-acestea (şi mult mai multe altele pe deasupra), este fie campion mondial şi olimpic încă dinainte de-a se naşte, fie habarnist absolut în materie. Cum nimeni nu s-a născut campion (nici măcar al bătăturii părinteşti), rămîne doar varianta a doua, aceea a habarnismului,  deci a habarnistului.
Scriu toate astea ca un bun cunoscător al sportului din interiorul fenomenului (mă rog, măcar bunicel), însă îndepărtat aproape iremediabil şi nevindecabil de joaca serioasă căreia i se spune încă din antica antichitate sport.
Motivul real al degradării indescriptibile a fenomenului sportiv este invariabil şi incontestabil banul. Sportul ca fenomen a fost invadat de indivizi fără nimic în comun cu domeniul, dar plini de bani şi-avizi de şi mai mulţi. Încet-încet, cu  o insistenţă drăcească (ah, ochiu’ dracului!), au pompat în sport mormane de bani şi-au scos din sport averi cât munţii. Că pentru averile lor au asudat şi asudă alţii şi sufereau şi suferă alţii şi chiar mureau şi mai mor încă alţii nu conta şi nici nu contează, de unde şi falnica deviză „Nu contează: Jan boxează, John decontează”.
În sportul mondial se vîntură sume astronomice, măcar la fel de mari precum cele din armament (producţie plus vînzări), şi cred că nu-s departe de adevăr, iar cu rezultatele sportivilor se-mpăunează toţi, de la vîrfurile politicilor şi administraţiilor statale pînă la ultimii analfabeţi ai patriilor planetei. Că-n sportivi se pompează fără milă steroizi şi anabolizante cu tonele nu mai are importanţă. Importantă e doar performanţa, iar aceasta doar în măsura în care produce finanţatorului un profit de enşpe mii de ori mai mare decît investiţia de mizerie pe care-a făcut-o-n sportiv. Aşa au apărut sprinteri mai rapizi decît gheparzii, boxeri mai musculoşi decît urşii grizzly, înotători mai iuţi decît guvizii, gimnaste şi gimnaşti mai elastice şi mai elastici decît elasticul, halterofili mai puternici decît Atlas cel ţinător de planetă Pămînt în cîrcă, maratonişti pentru care mersul agale-i o pedeapsă cruntă – şi mulţi, mulţi alţii asemenea.
De multă vreme sportul zis de performanţă nu mai e o joacă pentru-adolescenţi, tineri şi maturi, cum era odată şi cum ar trebui să redevină, ci o afacere pentru nesătuii şi hămesiţii planetei, fie ei posesori de conturi burduşite, fie ei proprietari de laboratoare de cercetare avansată.
Sunt Jocuri Olimpice la Rio-n Brazilia. Mai e un pic şi se stinge flacăra olimpică – iar eu n-am văzut nici măcar o secvenţă televizată de pe-acolo. Mi-i o ruşine teribilă că sportul, fenomen care-a dat în antichitate doi campioni olimpici pumnaci, deci boxeri, de talia lui Pitagora şi Platon, fenomen din care-am făcut şi eu parte integrantă (şi tare mă mai bucur acum că m-am destrăbălat atunci pe ring şi pe tăpşan iar nu în discoteci ori cîrciumi), a devenit o afacere mizerabilă în mîinile unor netrebnici care n-au în găvanele ochilor ochi ci monede de cîte un dolar sau un euro fiecare.
Dar oare n-a devenit şi viaţa noastră, a fiecăruia-n parte, o afacere falimentară? Şi nu cumva de vină-i tot ochiu’ dracului, zeitatea asta inodoră la care se-nchină cu
evlavie, de milenii întregi, o omenire care-şi pritoceşte cu rîvnă şi metodic pieirea?