Sub spectrul lui „altfel”

Am asistat în aceste două săptămâni de campanie electorală la tot felul de atacuri şi contraatacuri la care s-au dedat candidaţii şi susţinătorii lor. Subliniez „şi susţinătorii”, pentru că unul dintre cei mai pronunţaţi jucători, ba chiar cel mai vorace, este tocmai „preşedinte-jucător” (sau încă preşedinte, ca să fim corecţi) Traian Băsescu. Socoteala lui Băsescu este simplă: el poate să-i atace pe oricare dintre candidaţii la prezidenţiale, în calitatea lor de candidaţi şi (cel puţin teoretic) posibili preşedinţi, în timp ce atacurile la adresa sa sunt fără sorţi de izbândă, reprezentând doar lovituri indirecte date protejatei acestuia, Elena Udrea. Repet, în doar două săptămâni de campanie, adică jumătate din perioada alocată războiului electoral. Au fost scoase de la naftalină dosare, poze, declaraţii mai vechi, s-au lansat atacuri directe dar şi ipoteze neconfirmate, ce lasă însă urme de suspiciune. Automat, pe cale de consecinţă, s-au ridicat ziduri de apărare,
s-au demontat – clar sau fragil – atacurile subtile şi mai puţin subtile. O adevărată luptă „la baionetă”, în care atacul la persoană a funcţionat ca şi componentă principală a campaniei. În schimb, s-a vorbit foarte puţin despre programe, despre cum se vede fiecare dintre candidaţi în postura de preşedinte al României.
Practic, fiecare dintre candidaţi s-a rezumat la a dezvolta propriul mesaj şi la asigura, ca un monarh responsabil, că în mandatul său peste români se vor pogorî ba zeul belşugului, ba cel al dreptăţii, ba cel al înţelepciunii, că în cei zece ani de mandat (curios, fiecare dintre candidaţi e convins că va „lega” două mandate în fruntea ţării) vom ajunge să concurăm la prosperitate cu Germania, Olanda sau Suedia. Dar, atât… Puţini şi-au dezvoltat programul, puţini au elaborat modul în care văd ei rolul preşedintelui în păstrarea echilibrului între puterile statului. Deloc curios, cei mai „harnici” în acest sens au fost (şi sunt) tocmai concurenţii mici, cei mai slab cotaţi în sondajele de opinie. La aceştia, raţiunea domină exuberanţa şi calculele de partid, aceştia pun un mai mare accent pe prorpia personalitate şi pe propriul profesionalism decât marii favoriţi, care-şi fac calcule punând în ecuaţie mai mult organizarea, atacul asupra adversarilor şi o defensivă cât mai ermetică. Cât despre proiecte concrete, atât Ponta cât şi Johannis mizează mai mult pe cuvântul „altfel”, opinând că nu vor alege calea pe care vreme de zece ani a străbătut-o Băsescu: acea de preşedinte-jucător.
Scopul meu nu este de a face o analiză a celor două mandate prezidenţiale, nici să-l apăr pe Traian Băsescu. Greşelile pe care acesta le-a făcut se regăsesc în percepţia pe care o are acum electoratul român, raportat la gradul de simpatie pe care l-a avut la începutul celor două mandate, cu precădere în 2007, când a avut un rezultat remarcabil la „votul popular”, în momentul în care Parlamentul urmărea să-l demită (celebrii 322!!!). De asemenea, au fost şi lucruri bune în mandatul acestuia, lucru iarăşi incontestabil, din moment ce-şi păstrează acel procent de simpatie chiar şi după ce s-a dezis de PDL. Dar, ce nu pot eu să ignor, este faptul că sub mandatele lui Băsescu n-am asistat nici la o „dictatură” parlamentară, nici la una guvernamentală, nici măcar cele două reunite n-au reuşit să îşi impună unele decizii aflate la limita democraţiei şi a legii.
Sigur, veşnicul circ al lui Băsescu a dăunat, în timp, României, dar decât un preşedinte-marionetă sau al cărui cuvânt este ignorat (aduceţi-vă aminte de „impotenţa” lui Iliescu, în 2000-2004), mai bine un preşedinte-jucător. Acest „altfel” mă îngrijorează, atât din partea lui Johannis, cât şi a lui Ponta, dacă nu este dezvoltat suficient, cât pentru a mă convinge.