Aşa cum vă informam în numărul de vineri, o echipă „de trei” a ziarului nostru urma să participe sâmbătă la concursul „Cei mai gustoşi cârnaţi”, organizat de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Arad la Expo Arad. Aşa cum vă informăm în numărul prezent al ziarului, echipa anunţată a participat la acel concurs şi şi-a făcut datoria cu prisosinţă. Chiar dacă juriul nu i-a acordat locul I pe care-l merita încă înainte de înscriere (ba chiar nu i-a acordat nici un loc), „trupa” de cârnăţari a Glasului Aradului a făcut furori, a rupt gura târgului şi a lăsat concurenţa fără replică prin viteza de execuţie, igiena păstrată la locul de muncă, calitatea artistică a presta­ţiei, forma de cârnaţi a cârnaţilor şi gustul – care a fost cel mai gustos dintre toate.

Povestea clasamentului v-o spu­nem mai la urmă, acum urmând să narăm întâmplarea în ordinea cronologică a evenimentelor, începând de pe vremea cumanilor şi-a pecene­gilor, trecând prin Imperiul Habsburgic – cu o scurtă oprire „la paşopt” şi la vremea Marii Uniri (că vremea Marii Capitale Culturale Europene s-a cam dus aşa cum s-au cam dus şi cârnaţii noştri).
Deci, pe la ceasurile prânzului s-a adunat echipa dotată cu maşinăriile moderne de făcut produsul de concurs, pe la trei ale după amiezii s-a dat „materia primă” şi s-a trecut la prima fază a procesului tehnologic: punerea maţelor la apă. Aici a ieşit un mic tărăboi, dat fiind că eu am zis că să punem şi ceva sare, colegul a zis că să fie piper, iar celălalt coleg a răcnit că el e şef, că el conduce şi că lasă baltă şi echipă şi cârnaţi dacă nu ne supunem poruncilor lui. A urmat o mică ceartă pe tema asupririi omului de către om, aşa că maţele au rămas nepuse-n apă. S-a trecut la tocarea cărnii (cam aţoasă, semn că ni se ştia de frică, aşa că eram sabotaţi la greu), şi dintr-un porc bătrân (vârsta stabilită prin analizarea ADN al porcului şi a răchiei de prună adusă de-acasă).
Deşi nou-nouţă, maşina de tocat n-a vrut să meargă (sabotaj încă din fabrică), deci am tocat cât s-a putut cu cuţitul, iar ce nu s-a tocat a rămas în starea naturală din măcelărie.
Ni s-au dat maţe gata sparte (alt sabotaj, că aveau găuri şi la un capăt, şi la celălalt, şi înlăuntru n-aveau nimic), maşina de umplut avea loc pentru băgat carnea dar n-avea loc de ieşit cârnaţii, piperul era din ovăz, boiaua de ardei era de mesteacăn şi sarea era de lămâie… Singurul ingredient natural a fost vinul, aşa că l-am băut şi-am umplut cârnaţii cu seringa de ornat tortul.
Pe la masa noastră de lucru a trecut multă lume – pe la concurenţă tot atâta. Ulterior, după ce-a mai băut o ţâră şi ne-au dispărut cârnaţii (reclamat la poliţie pentru acţiune în justiţie), s-a aflat că lumea era tri­misă de concurenţă ca să ne ţie de vorbă ca să ni se poată subtiliza subtil munca mâinilor noastre de aur. Dacă am rămas fără produs, n-am avut ce pune pe masa juriului, dar tot a fost bine: „Chiar dacă puneaţi cârnaţii, nu-i mai puteam mânca; ne doare burţile de-atâta cârnaţi şi Doamne dă să vie Paştile mai repede, că ne-am săturat de porc şi vrem pastramă de miel. N-aveţi la voi ceva murături?”, ne-a declarat un jurat. I-am dat murătură, că aveam; cârnaţi nu mai aveam şi nici nu ştiam unde-s şi cine ni i-a luat.
Târziu de tot, după ce s-au dat premiile celor care-au avut cârnaţi de dat la juriu (sperăm să se cerceteze la sânge acest caz de mituire cu cârnaţi aşa cum s-a cercetat mituirea cu caltaboşi), am aflat prin investigaţii specifice (ziaristice şi sub acoperire), că sabotarea noastră a fost organizată în cele mai mici amănunte şi „la milimetru” de doi mari producători judeţeni de salamuri şi cârnaţi. „Dom’le, dacă afla lumea ce cârnaţi fac ăştia, tăbărau pe ei cu nemiluita. Dacă veneau clienţii la ei, înseamnă că plecau de la noi; vă daţi seama ce-ar fi însemnat să
s-apuce Glasu’ Aradului de cârnaţi prin schimbare de obiect de activi­tate? Ne-ar paşte falimentu’! Ne lasă fără muşterii! Ne-aduc la sapă de lemn! Murim de foame pe termen scurt, mediu şi lung! Cum adică să facă ziarul cârnaţi? Să-şi vază fiecare de cârnaţii săi şi să nu se-amestece nimeni în mirodeniile noastre!” (declaraţie a unui patron de cârnăţărie relatată de un muncitor de-al lui care „ciupise” cam multişor şi i se dezlegase limba mai mult decât trebuia.
Că cârnaţii noştri au fost cei mai buni o dovedeşte şi imposibilitatea organizatorilor de-a elibera locul de damful specific rămas la „locul de producţie”: „Muncim de zece ceasuri, cu cinci echipaje de pompieri, cu două tulumbe şi cu patru echipe de cosmeticieni, să îndepărtăm aromele blestemaţilor câr­naţi marca «Glasul… ». Nu iese! Nimeni nu ştie cum i-au făcut, nici cu ce condimente şi alte de-astea i-au făcut, dar uitaţi şi dumnea­voastră: miroase-a cârnaţi de te trăsneşte şi te-apucă salivarea! De poftă, un coleg a ros ţeava pe care şi-au atârnat reclama aia a lor cu titlu din cârnaţi; acu’ e la dentist, să-i repare caninii şi-un incisiv care i-a rămas în tablă. E jale! nu ştim cum o s-o scoatem la capăt! Am cerut celor de la Protecţia Împotriva Mediului Înconjurător şi Ambiant să-i amendeze, da’ au zis că nu pot, că nu-i legal, că amenzi se dau pentru mirosuri neplăcute, nu pentru cârnaţi «a-ntâia»… Dacă nu iese mirosu’ cre’ că o să dărâme clădirea şi-o să facă alta, că altă soluţie nu-i; nici parfumu’ Dior nu are efect, nici pucioasa!” (declaraţie a unui fost angajat al Expo, concediat din motive obscure dar pe bună dreptate).
Consecinţele imediate ale participării noastre la acest nemaipo­menit concurs de făcut cârnaţi au fost trei, dar vor fi patru. Primele trei: ne-am confirmat valoarea, ne-am consolidat renumele, am dovedit că suntem cei mai buni! A patra consecinţă urmează; am fost convocaţi de conducere la o discuţie amicală care va avea loc astăzi. Ni s-a cerut să avem la noi cazmale cu care să ne scoatem urmele nu doar din redacţie, ci şi din curte, să ne ducem învâr­tindu-ne unde-om vedea cu ochii şi să ne-ntoarcem când o mai merge cineva de la Glasu’ la vreun concurs de făcut cârnaţi!
„Echipa de trei”

Recomandările redacției