La noi, totul se izbește de pereții flasci ai relativului și ai unei finalități puse şi mai mult sub semnul îndoielii. Dar asta este o rezultantă a faptului că banul public este unul al tuturor, iar în accepțiunea noastră, al nimănui. Aşa, ca o simplă remarcă, acum în această clipă în America, chiar și în apropierea marilor orașe, mai vezi stâlpi de electricitate din lemn. Acest decor la noi se mai vede doar în foarte rare ocazii. Numai pe la țară și dacă circuli cu trenul pe rute secundare. Vezi în schimb mult beton şi pe verticală. Iar un astfel de stâlp suport, de beton se înţelege, pentru electricitate costă chiar şi 10.000 de lei. Ideea este că la noi se fac investiții care nu au în spate o foarte exactă justificare. Aşa şi acum cu spitalele regionale care se tot construiesc, pe hârtie, dar nu se mai termină. Iar costurile variază de la 50 milioane de euro la peste 150 milioane. Funcţie de cine declară, desigur. Dar asta este şi o consecinţă a faptului că nu este important ce se face, cu ce cheltuieli și, mai ales, cui și cum folosește. Important este ca banul să se cheltuie să se vadă ceva, iar apoi mai vedem dacă şi la ce ne folosește. Asta se poate vedea și din mutarea mizei pe chestiuni mici, de a face din țânțar armăsar și de a pune chestiuni de impor­tanță cardinală într-un plan secund, chiar la zeflemea. Iar marile proiecte care ar trebui făcute întârzie și, ghici de ce? Tocmai din lipsă de fonduri, adică n-avem cu ce. Lasă, altădată va fi mai bine este fraza care se zice ca un gest reflex de resemnare. Iar acest altădată, nu mai vine niciodată. Nu se lucrează ordonat, programat după un plan de situație. Dar asta e o trăsătură definitorie de-a lungul și de-a latul țării. Simplu spus: după proiecte şi socoteli. Nu știm foarte bine ce vrem și încotro ne îndreptăm. Iar asta se vede și la nivel micro, de individ, de familie, de comunitate mică, de proiecte individuale dacă vreţi. Când de exemplu îți construiești o casă. Oriunde în lume un proiect este estimat de la execuție la costuri, cu o corecție rezonabilă de plus minus cinci la sută. În unele cazuri, plaja de corecție este și mai strânsă, iar în altele mai largă, dar nu mai mult de o zecime din estimarea iniţială. La noi în schimb, preţurile urcă şi cu 50% sau mai bine, faţă de prevederile iniţiale. La final omul îşi face cruce şi-şi scuipă-n sân, când vede… bradul în vârful casei. Îşi zice doar bine că s-a terminat şi nu se mai uită că de fapt a mai scos o jumătate de casă din buzunar. „Normal“ așa se întâmplă și cu proiectele publice. Aşa cu titlu de informare, Stadionul Naţional este o copie fidelă a celui din Frankfurt. Doar că la Bucureşti costurile totale au fost cu mult mai mari, faţă de cele din Germania. Şi chiar faţă de proiectul iniţial. Și nu doar la București se întâmplă aşa. Dar, pe cine (mai) interesează aşa ceva? Când e vorba de banii noştri. Ai tuturor, deci ai nimănui. Poate şi de aceea suntem ieftini la grâu şi scumpi la tărâţe şi facem din ţânţar armăsar.

Recomandările redacției