Ţara lui Beniuc

S-au înmulţit peste măsură lăudătorii noului preşedinte Klaus Iohannis, mulţi dintre ei provenind dintre aceia care – până la mega-surpriza din cel de-al doilea tur al scrutinului prezidenţial – îl făcuseră în toate felurile şi îl terfeliseră pe toate gardurile. Nimic nou sub soare: trăim în ţara sebişeanului Mihai Beniuc, cel care va rămâne în istoria literaturii noastre drept „întâiul mare poet al realismului socialist din toate timpurile”. Arădeanul nostru, Mihai Beniuc, poposise la Bucureşti mustind de germenii deveniri proletare: „Venisem flăcău de pe Crişuri,/ Cu sufletu-n trei învelişuri:/ De jale, de dor, de răscoale/ A celor din munţi şi din vale”. Fireşte, cu-aşa aplomb ideologic va răzbi în fruntea Uniunii Scriitorilor din România şi, ulterior, în fotoliile Academiei Române. Întreaga doctrină poetică a realismului  socialist fusese esenţializată, încă din 1938, de către Mihai Beniuc în cele patru versuri ale poeziei „Drum în sus”: „Când voi izbi o dată eu cu barda,/ Această stâncă are să se crape/ Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape./ Băieţi, aceasta este arta!”. Mesianismul proletar al flăcăului nostru de pe malurile Crişului Alb are un succes desăvârşit: primul volum antologic din 1952, intitulat „Poezia nouă din R.P.R.” se deschide cu versurile sale, redate mai sus. În acelaşi an, corespondentul românesc al „toboşarului revoluţiei proletare” – cum se autointitula Maiakovski – avea să coboare ştacheta axiologică a realismului socialist, versificând următoarele: „Staline, de ziua ta,/ Iată şi noi ţi-om ura/ Cu cuvinte româneşti,/ Româneşti şi bătrâneşti:/ La mulţi ani să ne trăieşti!”.
De data aceasta mesianismul poetic al lui Beniuc nu mai funcţionează, deoarece Iosif  Visarionovici Stalin moare în anul următor. Prin urmare, Mihai Beniuc îşi îndreaptă atenţia poetică înspre Gheor­ghe Gheorghiu-Dej, căruia îi dedică o biografie în versuri, intitulată „Fiul patriei”. După ce se stinge şi acest „idol”, Mihai Beniuc îl „abordează” pe Nicolae Ceauşescu, cu poezia „Întâiul fiu al ţării” (1978): „Cu El înaintând spre-acelaşi ţel,/ Slăvindu-i simţu-nalt al omeniei,/ Cântând în cor Cântarea României”. Numai că, spre deosebire de perioada stalinistă, când Mihai Beniuc se plimba aproape nestingherit pe plaiurile poeziei proletcultuiste, acum se înmulţiseră peste măsură „menestrelii Epocii de Aur”, astfel că încercarea lui Mihai Beniuc a trecut aproape neobservată.
Revenind la punctul nostru de plecare, cel mai probabil că aşa se vor întâmpla lucrurile şi acum: lăudătorii şi aplaudacii noului preşedinte se vor întrece între ei în fel de fel de lucruri dizgraţioase, cântând pe ecranele televizoarelor şi în editorialele ziarelor minunatele perspective ale noii administraţii (care nici măcar nu a început). Mulţi se vor revendica încă de pe vremea teutonilor şi toţi vorbitorii de limbă germană vor declara, în şoaptă, că sunt neamuri cu actualul preşedinte. Însă, tuturor le punem înainte soarta poetului Mihai Beniuc. Putea rămâne mare în istoria literaturii noastre, mai ales că se lansase, modest, dar frumos, încă din perioada interbelică: „Am coborât din munţi şi bolovani,/ Legendele lui Horea-mi curg în sânge./ În doina mea Ardealul plânge”…