Todor Moise: „Nu poți uita ce ai iubit cândva, când mă gândesc că am pasat cu Petschovsky…”

În anul 1958, Adalbert Sida, colaboratorul de încredere al lui Nicolae Dumitrescu la UTA mai ales în materie de fotbaliști tineri, ajungea să lucreze la Pâncota. Acolo, în orășelul din Podgorie, Sida-baci forma echipa a doua a „Șoimilor”. Alesese puști cu buletin proaspăt, pentru care jocul cu mingea era centrul universului. Dintre ei, un an mai târziu, în 1959, Todor Moise promova la prima echipă a Șoimilor. Avea 15 ani.
În 2014, Todor Moise privea cu o bucurie greu de descris cea mai mare performanță a echipei căreia i se dedicase aproape cu totul. Aproape, pentru că a avut fericirea să îmbrace, ca junior, tricoul UTA-ei, să simtă direct farmecul Bătrânei Doamne. Apoi, lângă marele Băcuț II, a jucat la Aurul Brad. Povestim pe marginea arenei Șoimilor, înainte de meciul cu Național Sebiș, al cărui final a însemnat promovarea Pîncotei în liga secundă…
Neamțu, Coco, Băcuț II, Burdan…
„În 1959, Aurel Neamțu ve­nise de la Rapid la UTA. El, pâncotan fiind, m-a văzut și m-a trimis la selecție la UTA, chiar în acel an s-a înființat campionatul de copii și juniori, mai erau Vagonul și CFR, din B, Teba și Indagrara, din C, și Gloria, din Regiune. Îmi amintesc că  atunci când m-a văzut, Coco Dumitres­cu mi-a cerut mereu să țin capul sus. Eu eram cu capul în pământ, terenul de la Pîncota era cu smocuri, aici nu puteai să stai cu capul sus, că fugea mingea! Nici teniși nu aveam, încălțămintea era pe cartelă”, zâmbește fotba­listul de odinioară, revigorându-l pe copilul fermecat după ce Nicolae Dumitrescu îi arătase, lui și celorlalți 200 de băieți, expoziția trofeelor cucerite de marea ITA. „Ne-a dat câte o insignă și ne-a făcut carnet, să avem intrare liberă la meciuri. Am terminat junioratul, apoi Băcuț II s-a lăsat de la UTA și s-a dus antrenor la Aurul Brad, în 1963. Am mers cu el, am jucat la Aurul în Campionatul Regional, echipa căzuse din Divizia B, C-ul încă nu era înființat. Am terminat și armata, iar la Pîncota a venit Carol Burdan, fostul portar al naționalei și profesor de sport la Școala de Vagoane din Arad. M-a chemat să ajut echipa”, continuă Todor Moise, marcând momentul revenirii la Pîncota.
De două ori campion cu Șoimii
„Retter, primarul de acum, avea 15 ani, intrase și el în prima echipă în 1966-67, când am luat campionatul. Am fost o echipă tânără, fără mare experiență, am avut luptă cu cei de la Curtici și am câștigat la un punct diferență. Am jucat apoi baraj cu Vulturii Lugoj, 1-1 la noi, iar acolo aveam 2-0 la pauză, dar ne-au învins 4-2. Campionatul 1967-68 l-am luat la pas, doar Merle a venit nou în echipă, de la CFR Arad, antrenor și jucător, aveam 8 puncte diferență, dar nu s-a mai făcut baraj de promovare, pentru că a apărut Campionatul Județean. Au mai intrat acolo Victoria și Armata Ineu, Chișineu Criș, Beliu, Sîntana, Pecica, Lipova…”, sunt crâmpeiele ciocnirilor de altădată.
Transformările fotbalului
Todor Moise a fost fotbalist de atac și a prins toate transformările jocului. „Am început inter în sistemul „WM”, cu 3-2-5, eram inter drept, făceai și apărare și atac, ca un fel de piston. După Campionatul Mondial din 66, Brazilia a venit cu așezarea 4-2-4, dar noi și pe vremea lui Burdan așa am jucat. Apoi a apărut stilul italian, cu libero, era marele Picchi, apoi nemții l-au avut pe Beckenbauer, în 74, când au ieșit campioni mondiali. Am jucat și total, stil olandez, toți înainte, toți înapoi, cum a făcut Ștefan Covaci la Ajax”, descrie.
Despre trei din fotbaliștii mari ai Pâncotei
De-a lungul istoriei, Șoimii Pâncota a fost o prezență importantă în fotbalul județean arădean. În cei peste 75 de ani de existență, Todor Moise a fost aproape de trei dintre vârfurile ridicate de lângă dealurile Podgoriei arădene. Ne oprim asupra a trei nume.
Mai întîi, Ilie Moț. De două ori campion cu UTA, i-a îmbrăcat tricoul în cupele europene și s-a numărat printre cei mai buni atacanți. Din păcate, destinul lui a fost tragic. „Am jucat cu el la Pâncota înainte să plece la Vagonul. De acolo, Coco și Reinhardt l-au dus la UTA. După câțiva ani, pe el și pe Gornea i-au dat la Vagonul, acolo s-au pus pe pahare… A venit la Pâncota, aici trăiau mama și fratele lui, dar i-a fost rușine să vină la noi la teren, mergea la Seleuș, juca acolo. Am vorbit cu el și l-am făcut să vină la noi. A stat un tur, n-a mai băut, apoi Toma Jurcă, era antrenor la Brad, l-a dus acolo. A stat până în vară, apoi din nou a ajuns la Vagonul, unde, din nou… A murit la Beiuș. S-a înhăitat cu țiganii ungurești care umblau cu pene. Nu mai juca, nici nu mai dădea prin oraș. Am auzit doar de la poliție că a mu­rit, că l-au găsit pe malul Crișului. Avea 36 de ani…”
… continuăm cu Aurel Neamțu, cel care l-a trimis pe Todor Moise la UTA. Consacrat la Rapid București și la echipa fanion a Aradului, Neamțu „a început fotbalul de tânăr la Pâncota. Gheorghe Albu (n.r. marele internațional arădean, cu 42 de selecții în națională) a plecat la Toplița antrenor, l-a recomandat pentru turneul UEFA juniori din Italia, România a câștigat grupa, iar el a trecut la Casa Scânteii București, cu Ene, Motroc. Nunweiller III. De acolo s-a dus la Locomotiva București, iar în 59, a venit la UTA. Eram vecini la Pâncota, când juca Rapid la Oradea, mergeam cu ei. În schimbul lui Neamțu, UTA l-a dat pe Koszka la Rapid”.
Și un crochiu pentru Ioan Bacoș, domiciliat acum în SUA. Tenacele apărător s-a afirmat la Vagonul, acolo plecase de la Pâncota, apoi a făcut carieră la Rapid, Sportul Studențesc sau Progresul. „Lui Bacoș i-am fost antrenor de la copii. Cum s-au comportat cu mine alții, așa am făcut și eu cu ti­nerii. În 75, avea 11 ani și l-am promovat. A mers la selecție la Vago­nul, cu Lennarth și Muhlroth antrenori, și Ioska Gyenge, care jucase la noi, la Pîncota, l-a recomandat”. Și nu-l uităm nici pe portarul Ioan „Moachi” Bătrîna, „și el pîncotan, a ajuns la UTA care a luat ultimele titluri”.
Șoim pe viață. Și utist
Todor Moise a trăit mai toată istoria fotbalului pîncotan, iar acum se bucură de reușita trupei din care favorit îl are pe Dumitru „Bebe” Mitu. Ce spune de promovare? „Pâncota are echipă bună. Le doresc numai bine, ce ai iubit o dată nu poți să uiți! Am locuit în Arad 17 ani, dar tot veneam la meciuri. Mă doare, în schimb, de UTA. Când mă gândesc că am pasat cu Petschovsky… Noi aveam antrenament de la 2 la 5, iar ei veneau pe la 5-6, îi așteptam. Făceam cuplu și cu fiul lui cel mic, Laci…”