de Paul Krizner
„Crede ca să înţelegi.”
Fericitul Augustin
E uşor să scrii despre cineva fără să-l cunoşti în profunzime; e uşor să faci o analiză superficială la adresa unei persoane şi cu atât mai mult a uneia biblice, pentru că ne despart mii de ani, dar e mult mai greu să trăieşti sentimentele şi stările acelui om, ce căuta certitudini printre zvonuri, ce căuta o explicaţie printre vorbe, printre cuvinte.
Unul dintre aceste personaje de atunci era şi Toma, discipol sau apostol al lui Hristos, care după unele izvoare demne de crezare era originar din Paneada, cetatea Galileii, era numit şi Geamănul sau Toma Dydima ori Toma Necredinciosul, cum apare în pictura lui Caravaggio (29 septembrie 1571 – 18 iulie 1610, numit după oraşul său natal Caravaggio, lângă Milano, un pictor italian considerat precursor al stilului baroc, indiscutabil unul dintre cei mai mari inovatori din istoria picturii. Caravaggio respinge ierarhia genurilor şi canonul frumuseţii în pictură, conceput de umaniştii care au idealizat corpul omenesc).
După plecarea ucenicilor în lume să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, tradiţia susţine că şi Toma Geamănul ar fi ajuns în India de Sud, unde va primi moarte martirică la data de 6 octombrie, dată la care Biserica Ortodoxă îl cinsteşte. Însă, aş vrea să mă axez pe un alt aspect al vieţii acestui Sfânt Apostol, şi anume episodul când Hristos se arată a opta zi după înviere, eveniment la care ia parte şi Apostolul Toma. La prima arătare a Mântuitorului Toma lipsea, dar ucenicii i-au spus că L-au văzut pe Domnul, iar acesta le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor Lui, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan XX, 25).
Oare ce l-a determinat pe Toma să facă o astfel de afirmaţie? Să fie oare vorba de necredinţă, să fie vorba de îndoială, sau de o cerere a confirmării a ceea ce văzuseră ceilalţi ucenici, şi anume că a înviat Domnul?
Catalogarea aceasta de „necredincios” e puţin cam forţată; totuşi Toma credea în Hristos, avea însă îndoială, de aceea vroia o certitudine, vroia să vadă cu ochii lui că ceea ce auzise de la apostoli este adevărat, pentru că apăruseră prin cetate tot felul de zvonuri care au ajuns şi la urechile lui, ba că a înviat, ba că a fost furat, ba că a fost îngropat în alt loc; şi Toma ceruse o garanţie.
Sigur, această îndoială a lui Toma a fost net inferioară faţă de lepădarea lui Petru, dar, totuşi, arătarea Mântuitorului Hristos după opt zile era necesară ca o întărire a credinţei lui Toma, pentru ceea ce avea să urmeze în viaţa sa ca propovăduitor al Evangheliei, şi, iată că, a opta zi, când ucenicii erau adunaţi, de faţă fiind şi Toma, Iisus se arată din nou zicându-le „Pace vouă (Pax vobis)”, iar lui Toma i-a spus: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios” (Ioan XX, 27).
În acel moment parcă lui Toma i-a fugit pământul de sub picioare, un resentiment îl cuprinse şi o remuşcare de nedescris, nu-i venea să creadă că s-a îndoit de Hristos, dar în acelaşi timp în inima lui se dădea o luptă cu raţionalul, ceva îi spunea să-L atingă, iar altceva-i şoptea certitudinea prezenţei lui Iisus, simţea nevoia să se apropie de El, dar nu dintr-o neîncredere, ci mai degrabă dintr-o dragoste fiască; era atât de aproape de Cel ce înviase şi totuşi, prea departe în îndoiala lui, într-un final credinţa răzbea raţionalul din inimă şi, cu toată convingerea, (mare atenţie!) fără să-L mai atingă pe Domnul, a exclamat „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan XX, 28). Această afirmaţie nu trebuie văzută ca un formalism, ci ca o trăire a ceea ce credea, „pentru că M-ai văzut ai crezut” … da, a crezut şi de aici încolo nimeni şi nimic nu-l va face pe Toma îndoitul, aş zice eu, să se clatine în credinţa lui.
Toma, acest Toma biblic, este exemplul unei trăiri prin îndoială, el prima dată s-a îndoit ca să aibă o certitudine, aşa ca şi unii oameni de ştiinţă, care întâi cercetează ani la rând pentru a ajunge la o formulă, care poate ajuta sau nu la ceva.
Această îndoială a lui Toma poate fi şi riscantă, pentru că noi, adesea, cerem semne şi minuni, fără a fi pregătiţi să le primim; din păcate, nu suntem ca Toma după ce l-a văzut pe Domnul, ci rămânem la acelaşi nivel pre-arătate, minunile nu se întâmplă oricum şi cu orişicine, mare atenţie, dacă nu cerem ca şi cum le-am avea, le cerem în zadar.
După acest moment Mântuitorul îi spune lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan, XX, 29).
Poate de multe ori şi noi suntem ca Toma: cerem certitudini, căutăm în raţional şi în material pe Dumnezeu.
Sigur, raţionaliştii ne pot acuza de incertitudini, dar chiar dacă ochii mei şi mâinile mele nu-L pot vedea şi pipăi pe Hristos, chiar dacă nu-mi va spune adu degetul tău în coasta Mea, chiar dacă biologic nu este faţă către faţă, eu totuşi cred, de ce? Pentru că odinioară Toma se îndoise de o realitate, şi apoi a crezut.
Prefer – într-o lume neopăgână – să cred fără să mai pun întrebări, nu că nu aş avea, dar, în fond, ideea este aceeaşi: prin credinţă îl descoperi pe Dumnezeu, nu prin filosofii religioase.
Acest Toma îndoitul a fost odinioară şi în mine, poate şi în tine, care citeşti aceste rânduri, dar l-am descoperit mult mai profund pe Hristos cel Euharistic prin taina Bisericii, prin iubirea nemărginită ce se revarsă în fiecare din noi.
După această arătare Toma a fost cuprins de o linişte, de o pace lăuntrică, de ceva mistic, o pace hristică, amestecată cu iubire şi har, o pace care l-a urmărit întreaga viaţă şi despre care a vorbit celor din India.
Îndoiala lui Toma a rămas în tradiţia populară sub expresia „nu fi ca Toma necredinciosul”, adică nu te îndoi; totuşi şi această îndoială are ceva pedagogic în ea, prin această îndoială Toma s-a umplut de credinţă, a devenit din omul cel amestecat cu îndoiala, din omul jumătăţilor de măsură, a devenit omul credincios a lui Hristos, omul care a trecut pragul Bisericii celeşti.
Ori de câte ori citesc viaţa acestui Sfânt Apostol mă cuprinde o teamă, un gând al îndoielii mele personale, pe care, cu sinceritate o spun, am avut-o, ca oricare tânăr, dar nu neapărat o îndoială a existenţei lui Hristos, ci, mai degrabă, o îndoială faţă de creaţie, când vedeam cât de uşor este condamnat bunul simţ, iubirea şi credinţa între cei doi tâlhari ai zilelor noastre, teama de veşnicie şi frica de înviere.
Nu-i doar Toma vinovat pentru această îndoială, ci şi eu şi tu, însă, din fericire, el a primit credinţa nestrămutată, iar, din păcate, noi nu vrem să o trăim, fiind ancoraţi în tot felul de inutilităţi care nu au finalitate în transcendent.
Nu… nu-i singur Toma vinovat.
