ARTICOL PRELUAT INTEGRAL DE PE: https://www.facebook.com/OvidiuIulianPalcu
de OVIDIU PALCU
Cu câteva zile înainte de producerea cutremurului care a provocat moartea a peste 15.000 de oameni, am părăsit Turcia de pe aeroportul din Instanbul. Întors acasă, am urmărit și eu imaginile cu nenorocirea care s-a abătut asupra oamenilor din Turcia și Siria și ce m-a impresionat foarte tare a fost tocmai modul turcilor de a se raporta la dezastru.
În timp ce pe posturile noastre TV se vorbește întruna despre cutremure și calamități, se dezbate aprins și se caută, în mod de-a dreptul stupid, soluții și vinovați, posturile de televiziune din Turcia sunt mult mai reținute. Desigur, nu se face abstracție nici la ei de năpasta care s-a abătut asupra țării lor, însă au înțeles că viața merge înainte, își reia cursul ei firesc. Spațiul alocat cutremurului este mult mai diminuat decât la posturile românești de televiziune.
Spre deosebire de noi, turcii nu se lamentează atât de mult la TV și nu fac circ din drama lor. Nu își expun suferința la tarabe atât de mult cum facem noi.
Trăim în secolul XXI, avem parte de atâta tehnologie modernă, știința a evoluat enorm, însă în fața naturii suntem în continuare complet neputincioși. Nici până astăzi nu am reușit să găsim o cale de a fi informați de apariția seismelor. Nu știm când vin și ce dezastre pot lăsa în urmă.
A fost nevoie de 9 secunde pentru ca viața a, cel mai probabil, peste 20.000 de oameni să fie înghițită de pământ și să piară sub mii de tone de dărâmături.
„Dumnezeu să ajute!“ – se aude pe multe dintre înregistrările din timpul cutremurului. Avem limite. Suntem oameni, suntem supuși greșelii, iar moartea este singura certitudine finală a implacabilului nostru destin.
