Ziua Regelui

Deşi anul viitor împlinim un secol şi jumătate de când Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a poposit pe plaiurile mioritice şi a purces la edificarea României moderne, Ziua Europei pare să fie o sărbătoare mai preţuită pe malurile Dâmboviţei, decât Ziua Regelui. La fel putem spune şi despre parada militaristă din Piaţa Roşie a Kremlinului, care a monopolizat aproape toate jurnalele de ştiri, în vreme ce despre Casa Regală a României aproape că nu a răsuflat nici o ştire mai acătări. Mai rămâne să ne apucăm să aniversăm şi crearea Partidului Comunist Român, astfel încât să scoatem cu totul din calendare sărbătoarea de 10 Mai, de fapt cea de-a doua mare sărbătoare naţională a României, alături de Ziua Naţională de pe 1 Decembrie. Din nefericire, după 1989 n-am izbutit să reluăm parcursul nostru istoric de până la catastrofa din anul 1945. Dimpotrivă, am „cosmetizat” crimele comunismului şi am început să experimentăm fel de fel de parcursuri „originale”, care ne-au izolat şi mai mult de ţările euro-atlantice. De cealaltă parte, nici Casa Regală a României n-a prea reuşit să-şi reia cadenţa marilor trăiri naţionale, iar faptul că abia acum membri acesteia pot comunica, mai lejer, în limba poporului, reprezintă o împlinire destul de tardivă. Iar ca Istoria să se amuze până la capăt, din panoplia de ironii a acesteia mai desprindem o capodoperă: este pentru prima oară în trecutul nostru modern, când preşedintele Republicii – ales de popor, cu o largă majoritate – este un neamţ, pe numele lui Klaus Werner Johannis, iar Majestatea Sa, Regele Mihai I de România, este un demn urmaş al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen. Dar nu această onorantă coincidenţă trebuie remarcată, ci disponibilitatea majorităţii alegătorilor români din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi din diaspora de a impune un traiect euro-atlantic, cât se poate de ferm, pentru România. Nu speculaţiile politicianiste „de stânga”, „de centru” sau „de dreapta” sunt cele care trebuie să dicteze mersul înainte al României, ci alipirea ţării noastre către spaţiul occidental-european, de la care ne revendicăm din toate punctele de vedere: ca popor, ca limbă, ca spiritualitate creştină, ca istorie multimilenară. Iar faptul că descendenţii regilor Angliei vin de mai multe ori pe an în România şi nu contenesc să ne admire cadrul natural, arhitectura rurală şi obiceiurile, n-ar trebui decât să ne bucure şi să ne facă să ne mai gândim dacă parcursul nostru republican este cea mai bună soluţie pentru viitor. Şi chiar dacă ar fi aşa, măcar să ne reconciliem cu istoria, să mai lepădăm din balastul ideologic de stepă care ne-a gârbovit spinarea şi să ne modificăm, în mod radical, atitudinea faţă de proprietate. Pentru că lipsa interesului funciar a despădurit Transilvania, Banatul şi Bucovina, a falimentat marile oportunităţi economice şi industriale ale patriei şi a ruinat satul românesc. Iar reflexele acestei atitudini idioate au intrat până şi în folclor: „fură ca-n codru”; „dacă munca era bună, o furau boierii”; „fă-te că munceşti”; „doi paşi înainte şi doi înapoi”; „tot pe loc, pe loc” etc. Iar în finalul acestor rânduri se cuvine şi o urare: La Mulţi Ani, Maiestate!